Pe măsură ce atacurile s-au extins, cu drone, rachete interceptate în apropierea Turciei, lovituri asupra unor obiective folosite de state occidentale și tensiuni în jurul Strâmtorii Hormuz, Donald Trump a cerut aliaților să se implice mai mult, inclusiv prin punerea la dispoziție a bazelor militare, a spațiului aerian și a infrastructurii logistice. În logica sa, războiul cu Iranul este, de fapt, un test al loialității occidentale.
Donald Trump i-a numit pe aliații NATO foarte naivi pentru că au refuzat să sprijine operațiunile din Strâmtoarea Hormuz și a sugerat că rolul SUA în alianță ar putea fi pus sub semnul întrebării, subliniind astfel tensiunea tot mai mare dintre SUA, care cere sprijin și Europa, care ezită să se implice într-un război pe care nu îl consideră al său.
Reacția Europei a fost rezervată și prudentă, pentru că mulți lideri nu consideră războiul din Iran ca fiind unul al NATO și critică faptul că nu au fost consultați, temându-se că o implicare ar extinde periculos rolul alianței, iar când Mark Rutte a sugerat că există sprijin larg pentru acțiunile SUA și Israel, Spania l-a contrazis rapid, arătând că în interiorul NATO există, de fapt, opinii diferite și tensiuni.
Acum este momentul să explicăm limpede ce este și ce nu este Articolul 5, pentru că, în limbajul curent, el a devenit aproape o formulă magică: dacă un stat membru NATO este atacat, toate statele membre intră în război.
În realitate, textul este mult mai nuanțat. Articolul 5 spune că un atac armat împotriva unuia sau mai multor aliați în Europa sau America de Nord este considerat un atac împotriva tuturor, iar fiecare aliat va acorda asistență luând orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate.
În această expresie stă întregul miez juridic și politic al problemei: nu există o obligație automată de intervenție militară, ci doar una de ajutor, iar forma ajutorului rămâne la aprecierea fiecărui stat.
Tocmai această ambiguitate a fost compromisul agreat la crearea NATO, pentru că europenii voiau garanții ferme, iar americanii nu doreau să fie împinși automat în orice război de pe continentul european.
Ca să înțelegem de ce actualul război din Iran nu intră sub incidența Articolul 5, trebuie privit puțin înapoi, în istorie.
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Legendarul articol 5 din Tratatul Atlanticului de Nord și războiul din Iran
NATO s-a născut din frica generată de Războiul Rece, când Europa ieșise sfâșiată din al Doilea Război Mondial, iar Uniunea Sovietică își împingea influența tot mai mult spre centrul și vestul continentului.
În acel context, Articolul 5 era o garanție a descurajării, o promisiune, dacă vreți, că un agresor va avea de înfruntat o întreaga alianță, dacă îndrăznește să atace un stat membru NATO.
Articolul 5 a fost invocat o singură dată în istorie, după atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA, iar acel moment merită să fie povestit pe larg, pentru că el este precedentul real, la care ne vom raporta de acum încolo.
La 12 septembrie 2001, Consiliul Nord-Atlantic a declarat că, în măsura în care se va confirma că atacurile din SUA au fost dirijate din exterior, ele vor fi considerate ca intrând sub incidența Articolului 5.
Confirmarea a venit la 2 octombrie 2001, iar la 4 octombrie 2001, NATO a adoptat opt măsuri de sprijin pentru Statele Unite: schimb sporit de informații, asistență pentru țările membre expuse amenințărilor teroriste, securitate sporită pentru instalațiile americane și aliate, înlocuirea unor capabilități militare relocate în sprijinul operațiunilor antiteroriste, permise generale de survolare, acces la porturi și aerodromuri NATO, pregătirea forțelor navale NATO în Marea Mediterană și disponibilitatea avioanelor AWACS.
A urmat Operațiunea Eagle Assist, între 9 octombrie 2001 și mijlocul lui mai 2002, când avioanele AWACS ale NATO au patrulat cerul Statelor Unite și Operațiunea Active Endeavour, lansată la 26 octombrie 2001 în Marea Mediterană și încheiată abia în 2016.
Așadar, în singurul caz în care s-a invocat Articolul 5, nu toate statele membre NATO au intrat simultan în război, ci alianța a organizat un răspuns colectiv, diferențiat și coordonat.
Tocmai de aceea, oficialii NATO spun că războiul din Iran nu justifică, cel puțin deocamdată, activarea Articolului 5, Mark Rutte fiind chiar foarte categoric în acest sens: „nimeni nu discută despre Articolul 5”.
În același sens, secretarul american al apărării, sau războiul, ca să fim mai exacți, Pete Hegseth, a declarat că SUA nu consideră că situația actuală ar putea conduce la activarea Articolului 5.
Motivul este simplu și trebuie explicat fără exprimări tehnice inutile. Pentru ca Articolul 5 să intre în joc, trebuie îndeplinite două condiții: să existe un atac armat împotriva unui stat aliat, iar acesta să ceară sau să accepte o reacție colectivă.
În plus, în practică, este nevoie de consens politic între statele membre, fapt care îngreunează luarea unei decizii.
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Legendarul articol 5 din Tratatul Atlanticului de Nord și războiul din Iran
Un proiectil interceptat în apropierea spațiului aerian al Turciei, un atac cu dronă asupra unei baze britanice din Cipru sau amenințările asupra rutelor maritime nu echivalează automat, în interpretarea alianței, cu un atac armat care declanșează Articolul 5.
Ele pot duce la consultări, la întărirea apărării, la măsuri de precauție, dar nu generează, în mod obligatoriu, o intervenție colectivă.
Tocmai de aceea NATO a folosit, de multe ori în istoria sa recentă, Articolul 4, numit și anticamera politică a crizei, care prevede consultări atunci când un stat consideră că îi sunt amenințate integritatea teritorială, independența politică sau securitatea.
A fost folosit de Turcia în 2003, 2012, 2015 și 2020, iar de aliații de pe flancul estic în 2014 (la solicitarea Poloniei, după anexarea Crimeei) și 2022 în contextul războiului din Ucraina (fiind invocat de către Polonia, Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, România și Slovacia).
O altă dimensiune a intervenției NATO în războiul din Iran o constituie și limitarea geografică, adesea ignorată în dezbaterile publice.
Articolul 6 al tratatului fixează aria principală în care funcționează logica de apărare colectivă: Europa, America de Nord, Turcia și anumite zone maritime și insulare asociate spațiului nord-atlantic.
De aceea, războiul din Iran, chiar dacă produce unde de șoc asupra NATO, rămâne în mare măsură în afara teatrului clasic pentru care a fost gândit tratatul.
Asta nu înseamnă că statele NATO nu pot acționa în Orientul mijlociu, o pot face, doar că, juridic și politic, nu sunt obligate să acționeze prin intermediul NATO, ca alianță.
De aici și fractura de interpretare dintre Washington și capitalele europene. Donald Trump vorbește despre o datorie politică a Europei, a cărei securitate a fost garantată de SUA, în timp ce liderii europeni îi răspund că Articolul 5 nu este o monedă de schimb și nu se extinde după voința unui lider, oricât de puternic ar fi el.
Însă, atacarea de către Iran, în a 22-a zi a războiului, a bazei Diego Garcia schimbă modul în care este privit acest conflict, chiar dacă nu vorbim despre o bază NATO, ci despre o instalație militară strategică americano-britanică, aflată în Oceanul Indian, folosită ca punct logistic esențial pentru operațiunile din Orientul Mijlociu.
OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Legendarul articol 5 din Tratatul Atlanticului de Nord și războiul din Iran
Iranul a lansat două rachete balistice cu rază intermediară spre această bază, una prăbușindu-se în zbor, iar cealaltă fiind interceptată de un distrugător american. Chiar dacă niciuna nu a lovit ținta, Iranul a demonstrat că poate lovi la mii de kilometri distanță, dincolo de limitele cunoscute oficial.
Acest atac nu schimbă cu nimic datele problemei legate de activarea Articolului 5, pentru că baza Diego Garcia nu este teritoriu NATO în sensul tratatului, chiar dacă aparține unor state membre NATO (SUA și Marea Britanie).
Și totuși, impactul este real, pentru că o bază considerată în afara zonei de conflict a devenit vulnerabilă, schimbând întreaga hartă a securității occidentale.
Țările europene care găzduiesc infrastructură americană (baze aeriene, sisteme de apărare, centre logistice) sunt puse în fața unei alegeri periculoase – participă la războiul altora, sau își conservă propria integritate?