De-a lungul anilor, Arabia Saudită a dezvoltat o cale alternativă pentru petrolul său: nu o soluție, ci o cale credibilă. Iată în ce constă aceasta și de ce ne îngrijorează. Corriere della Sera, din Italia, scrie despre actuala criză din Orientul Mijlociu, provocată de atacurile lansate de SUA și de Israel în Iran, și de riposta iraniană, care afectează state din Golf, dar și Strâmtoarea Ormuz.
Se spune deseori că geografia este destin. Numai că uneori, piața pare să contrazică acest lucru sau cel puțin la suprafață.
„În anii 1970”, scrie expertul în energie Chicco Testa, „prețul barilului de petrol a crescut vertiginos, de la aproximativ 3 dolari la începutul deceniului la aproape 40 de dolari la sfârșitul său. A fost o creștere de 1.300%, care a schimbat pentru totdeauna economia globală”, scrie Il Corriere della Sera.
Contextul istoric
Astăzi ne aflăm în mijlocul unei noi crize în Orientul Mijlociu în care este amenințată Strâmtoarea Ormuz, însă nu vedem întâmplându-se nimic similar impactului economic al celor două șocuri din 1973 (Războiul de Yom Kippur dintre arabi și Israel) și 1979 (înlăturarea șahului Persiei și revoluția lui Khomeini). Prețurile fluctuează, dar nu explodează. Piețele sunt nervoase, dar nu panicate.
Să ne imaginăm, așa cum sugerează Testa, o creștere de treisprezece ori a prețului petrolului… Tonurile apocaliptice care domină astăzi ne fac să pierdem din vedere contextul istoric.
Nu, aceasta nu este cea mai gravă criză energetică din toate timpurile.Nu, în anii 1970 s-a întâmplat mult mai rău.
Mai mult, crizele nu sunt niciodată „inutile”. Actorii implicați învață ceva. Reacționează. Iau contramăsuri.
Economia de piață are o capacitate dovedită de a depăși șocurile prin adaptare.
În Golful Persic, geografia rămâne aceeași dintotdeauna: o strâmtoare lată de doar câteva zeci de kilometri prin care trece o parte crucială a energiei lumii. Timp de decenii, Iranul a cultivat această pârghie ca armă strategică: nu pot câștiga un război convențional, dar pot provoca lumii pagube intolerabile. Astăzi, această amenințare este din nou prezentă. Dar nu este absolută.
Arabia Saudită a demonstrat că are un Plan B
Arabia Saudită a demonstrat că are un Plan B. Nu unul definitiv, însă unul credibil.
Conducta sa Est-Vest, care traversează peninsula și leagă zăcămintele din Golf de portul Yanbu de la Marea Roșie, a atins capacitatea maximă: șapte milioane de barili pe zi. Prin urmare, o parte semnificativă din petrolul saudit poate fi exportată fără a trece prin Ormuz. Acesta nu este un detaliu tehnic. Este o știre geopolitică. Și este unul dintre motivele pentru care nu ne confruntăm cu un șoc petrolier în stilul anilor 1970, scrie Corriere della Sera.
Și totuși, ar fi o greșeală să ne oprim aici. Pentru că realitatea este puțin mai nuanțată.
În primul rând: cifrele. Chiar exploatată la maximum, conducta saudită nu înlocuiește Ormuz.
Înainte de criză, volume de peste șapte milioane de barili tranzitau prin acea strâmtoare, pe care Riadul este acum capabil să o devieze către Marea Roșie. Sistemul rezistă, dar sub presiune.
Este un baraj care reține valul, nu îl elimină.
În al doilea rând: rezistența logistică nu echivalează cu continuitatea economică. Exporturile saudite dau deja semne de contracție, unii clienți primesc mai puțin petrol, iar costurile cresc. Lumea continuă să funcționeze, dar la un preț mai mare și cu marje mai mici.
Geografia nu dispare
În al treilea rând: ocolirea schimbă riscul. Dacă petrolul ocolește Ormuz, atunci trece prin Marea Roșie. Iar noul punct critic de acolo se numește Bab el-Mandeb. Rebelii Houthi și-au demonstrat deja capacitatea de a amenința navigația. Dacă acest front se intensifică, ruta alternativă saudită devine și ea vulnerabilă. Geografia nu dispare: se mișcă.
Există apoi un al patrulea element, deseori subestimat: infrastructura terestră. Conductele, terminalele și instalațiile sunt ținte. Arabia Saudită a construit un sistem sofisticat, însă niciun sistem nu este imun într-un război regional extins.
Deci, care este adevăratul sens a ceea ce se întâmplă?
Nu este sfârșitul puterii strâmtorii Ormuz. Este începutul relativizării sau a reducerii dimensiunii sale. Timp de decenii, lumea a acceptat o concentrare extremă de risc: o parte uriașă a energiei globale depindea de câteva rute obligatorii. Astăzi, apar alternative, rezultatul unor investiții lungi și costisitoare. Arabia Saudită a învățat această lecție în anii 1980, în timpul războiului Iran-Irak, iar astăzi, culege roadele.
Aveți grijă să nu trageți concluzii greșite, mai ales în ceea ce privește tranziția energetică. Există o narațiune larg răspândită conform căreia ar fi de ajuns să se accelereze eliminarea petrolului pentru a ne elibera de aceste vulnerabilități. O viziune parțial ideologică, iar deseori nerealistă. Combustibilii fosili nu sunt doar combustibil pentru mașini sau centrale electrice. Ei sunt fundamentul întregului lanț industrial: îngrășăminte fără de care agricultura modernă s-ar prăbuși, materiale plastice care intră în fiecare obiect din viața noastră de zi cu zi, de la medicină la electronice.
Și chiar și energiile regenerabile, deși indispensabile, nu sunt lipsite de probleme: acestea depind de materiale critice, au costuri semnificative pentru mediu și prezintă provocări în ceea ce privește stocarea și continuitatea.
Revenirea în forță a energiei nucleare, în special sub forma mini-reactoarelor modulare, este unul dintre răspunsurile de adaptare cu care guvernele pragmatice se pregătesc pentru un viitor mai puțin vulnerabil. Tranziția va fi lungă, complexă și inevitabil imperfectă. Mai mult decât o înlocuire rapidă, va fi o coexistență prelungită, conchide Corriere della Sera.