La câteva luni după ce SUA și Israelul au lansat Operațiunea Epic Fury împotriva Iranului, Strâmtoarea Ormuz rămâne în mare parte închisă. Regatul Unit a ales să nu se implice direct în conflict. Cu toate acestea, a fost expusă crizei prin prețurile record la motorină, precum și prin creșterea inflației. Aceasta amintește de o criză anterioară din Orientul Mijlociu, așa cum ilustrează cercetările recente ale profesorului Eoin McLaughlin, potrivit The Consersation.
Naționalizarea Suezului și invadarea Egiptului
Acum șaptezeci de ani, Guvernul egiptean a naționalizat canalul Suez, declanșând criza din Suez. Canalul, care traversează Egiptul de la Marea Roșie până la Marea Mediterană, era o legătură vitală pentru navele care călătoreau între Europa și Asia.
După finalizarea sa în 1869 de către o companie condusă de francezi, Guvernul egiptean deținea o participație de 44% din acesta. Cu toate acestea, dificultățile financiare au forțat Egiptul să își vândă acțiunile Guvernului britanic în 1875, lăsând Marea Britanie și Franța cu interese financiare substanțiale în canal.
În urma naționalizării canalului de către Egipt, Franța și Marea Britanie – împreună cu Israelul – au invadat Egiptul în încercarea de a recâștiga controlul asupra căii navigabile vitale. Însă invazia a fost un eșec spectaculos, condamnat de comunitatea internațională. Criza a ajuns să simbolizeze pierderea statutului de superputere de către Marea Britanie.
Alegerile intermediare din SUA au sporit presiunea asupra administrației Trump din cauza conflictului actual. Alegerile din Israel au avut, de asemenea, o oarecare influență asupra conflictului, existând rapoarte recente conform cărora prim-ministrul Benjamin Netanyahu a insistat pentru reluarea atacurilor înainte de scrutin. Alte rapoarte sugerează că SUA și Israelul au elaborat planuri de reluare a atacurilor după alegeri.
În 1956, alegerile prezidențiale din SUA au fost, de asemenea, o parte importantă a calculului. Însă, pe atunci, Marea Britanie și Franța presupuseseră că alegerile vor distrage atenția SUA de la acțiunile lor. Aceasta a fost o greșeală de calcul. Într-o comunicare cu prim-ministrul britanic Anthony Eden, în ziua următoare votului, președintele american Dwight D. Eisenhower a fost clar că administrația sa nu va tolera acțiunile continue ale Marii Britanii, Franței și Israelului. El a cerut o soluționare negociată prin intermediul ONU.
Paralelele dintre Suez și Ormuz depășesc închiderea a două căi navigabile vitale. Ambele crize ridică aceeași întrebare: în ce măsură poate puterea geopolitică să depășească puterea economică?
Superputeri în declin
În 1944, profesorul american de politică externă William T.R. Fox a inventat termenul „superputere”. El l-a definit ca fiind consecința „marii bogății, a unei populații numeroase și a unei poziții geografice favorabile”. Această definiție este similară cu modul în care istoricul Phillips O’Brien definește astăzi termenul de mare putere. Fox a văzut trei superputeri la acea vreme: SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Ulterior, el a recunoscut că includerea Marii Britanii a fost o greșeală, în principal din cauza declinului său relativ față de SUA și, mai târziu, față de restul Europei.
Se poate argumenta că o schimbare similară are loc și astăzi.
Există dezbateri cu privire la care este cea mai bună măsură a unei economii, dar pe baza puterii de cumpărare schimbarea este izbitoare. China a trecut de la a fi doar o fracțiune din economia SUA în 1990 la a fi cu mult înainte în prezent.
În secolul al XIX-lea, Marea Britanie era puterea globală dominantă și beneficia de ceea ce economiștii numesc „privilegiu exorbitant”. Aceasta reprezenta capacitatea de a finanța cu ușurință datoriile la rate ale dobânzii favorabile, deoarece lira sterlină juca un rol central în sistemul monetar internațional. Londra era, de asemenea, principalul centru financiar mondial.
Însă, pe măsură ce Marea Britanie a decăzut, acest privilegiu s-a mutat treptat în favoarea SUA. Pierderea sa a devenit deosebit de presantă în timpul crizei din Suez, când lira sterlină a fost supusă unei presiuni intense. În mod similar, astăzi există semne de tensiune în sistemul financiar care stă la baza puterii americane.
În timpul crizei Suez, slăbiciunea monedei britanice și dependența sa de sprijinul financiar american i-au limitat capacitatea de a acționa independent, în ciuda puterii sale militare considerabile.
Criza a făcut parte și din geopolitica mai amplă a Războiului Rece. Un acord privind armamentul semnat în 1955 între Egipt și Uniunea Sovietică a perturbat echilibrul regional de putere și a contribuit la decizia Israelului de a se implica într-un război preventiv.
Ca răspuns la acordul privind armamentul, SUA au retras finanțarea pentru barajul Assuan, un proiect major de infrastructură pe râul Nil. Apoi, în 1956, Egiptul a naționalizat canalul Suez, declanșând criza. Liderii britanici au încercat să-l prezinte pe președintele egiptean Gamal Abdel Nasser ca pe un dictator al anilor 1930, hotărât să domine regiunea.
Intervenția SUA în Iran are conotații similare. Secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a prezentat asasinarea conducerii iraniene ca fiind necesară pentru a preveni o amenințare existențială din partea „inamicului de moarte al Americii” .
Geoeconomia, relația dintre economie și geopolitică, a jucat, de asemenea, un rol central în criza din Suez. Canalul era o conductă majoră pentru petrolul din Orientul Mijlociu și existau temeri că naționalizarea sa ar perturba aprovizionarea cu petrol a Regatului Unit. Dar, în mod ironic, decizia de a invada Egiptul a dus la o penurie de petrol și la raționalizarea combustibilului în Regatul Unit.
Războiul Rece, pe scară mai largă, a fost un factor cheie în poziția SUA față de evenimente. SUA nu doreau să fie percepute ca aprobând acțiunile imperiale din Egipt, condamnând în același timp imperialismul rus în Ungaria. Așa cum criza din Suez trebuie înțeleasă în contextul Războiului Rece, conflictul actual ar trebui privit și prin prisma geopoliticii „celui de-al Doilea Război Rece”. Relațiile dintre SUA și China nu s-au dezghețat, în timp ce războaiele prin intermediari (proxy) prezintă asemănări cu primul Război Rece.
Astăzi, SUA sunt din ce în ce mai suprasolicitate, cel mai clar reflectat în epuizarea munițiilor sale. Acestea erau deja sub presiune (în parte din cauza sprijinului acordat Ucrainei) și au fost reduse și mai mult de războiul cu Iranul.
Criza din Suez ilustrează cât de lenți pot fi liderii politici în a aprecia constrângerile economice care le afectează ambițiile geopolitice. SUA de astăzi nu mai sunt Marea Britanie din 1956, însă conflictul din Iran a stârnit întrebări cu privire la limitele puterii americane. Pe măsură ce dominația sa economică relativă este contestată, vor trebui SUA să reconsidere și amploarea angajamentelor sale militare globale?
Editor : Ș.R.