
Amfibienii sunt dependenți de pielea lor permeabilă, prin care respiră și absorb apa, o caracteristică ce îi face vulnerabili în mediul marin. Din acest motiv, până acum nu fusese identificat niciun amfibian, viu sau dispărut, adaptat complet vieții în ocean. O descoperire recentă din China schimbă însă această perspectivă, scrie Reuters.
Cercetătorii au identificat două schelete aproape complete ale unui amfibian care trăia în mare în urmă cu aproximativ 237 de milioane de ani, în perioada Triasicului. Animalul avea corpul turtit, în formă de disc, protejat de o armură osoasă, și o gură largă, adaptată pentru a captura prada prin aspirație, de pe fundul apei.
Specia, numită Gerrothorax maritimus, atingea aproximativ 75 de centimetri în lungime și a existat înaintea dinozaurilor.
„Cea mai importantă descoperire este faptul că a existat un amfibian timpuriu care trăia permanent în mare”, a declarat paleobiologul Ryosuke Motani, de la Universitatea din California, Davis, unul dintre autorii studiului publicat în revista Nature Ecology & Evolution.

Un amfibian marin care trăia în urmă cu 237 de milioane de ani
Fosilele au fost descoperite în provincia Guizhou, în roci formate din sedimente oceanice, alături de rămășițele unui ihtiozaur, o reptilă marină denumită
Guizhouichthyosaurus, care putea ajunge la aproximativ șapte metri lungime. Ihtiozaurii se numărau printre principalii prădători ai oceanelor din acea perioadă, iar prezența lor ar putea explica de ce amfibianul avea un corp protejat de o armură osoasă.
Forma craniului și structura gâtului indică faptul că animalul se hrănea prin aspirație.
„Craniul este plat și lat, cu o gură mare, având numeroși dinți mici și conici”, a explicat paleontologul Da-yong Jiang, de la Universitatea din Beijing, coautor al studiului.
Potrivit acestuia, amfibianul trăia pe fundul mării, în zone cu mâl și sedimente, unde putea captura prada care se apropia.
„Probabil că prindea orice trecea pe lângă el, cum ar fi pești, viermi și poate chiar cefalopode”, a spus Jiang, făcând referire la animalele înrudite cu calmarii.
Un posibil corespondent modern al acestei strategii de hrănire este wobbegongul, un rechin care trăiește pe fundul mării și își capturează prada prin aspirație, a precizat Motani.

Cum a reușit să supraviețuiască în apa sărată
Cercetătorii consideră că Gerrothorax maritimus a evoluat din strămoși acvatici de apă dulce, care aveau deja o armură corporală. Fosilele unui amfibian de apă dulce înrudit, cu o structură protectoare similară, fuseseră descoperite anterior.
În prezent, există peste 8.000 de specii de amfibieni, printre care broaște, salamandre și gimnofioni. Unele pot tolera apa salmastră, un amestec de apă dulce și apă sărată întâlnit, de exemplu, în zonele în care râurile se varsă în mare. Totuși, mai puțin de 2% dintre amfibieni au toleranță la sare, iar nicio specie actuală nu trăiește exclusiv în mediul marin. Nici fosilele cunoscute anterior nu ofereau dovezi clare ale unei vieți complet adaptate oceanului.
Pielea amfibienilor îndeplinește mai multe funcții esențiale, fiind implicată atât în respirație, cât și în absorbția apei. În mediul marin, această caracteristică devine însă un dezavantaj.
„Pielea lor, însă, nu funcționează la fel în apa de mare”, a explicat Motani. El a arătat că, atunci când o broască ajunge în apă sărată, apa este extrasă din organism prin pielea permeabilă, ca urmare a presiunii osmotice. Din același motiv, animalul nu poate compensa pierderile pur și simplu bând apă de mare.
„Această trăsătură-cheie împiedică amfibienii să devină complet marini”, a adăugat cercetătorul.
Armura care l-a ajutat să colonizeze marea
Potrivit oamenilor de știință, secretul adaptării acestei specii ar putea fi un proces evolutiv numit exaptare. Acesta presupune că o caracteristică dezvoltată inițial pentru un anumit scop ajunge să îndeplinească o funcție diferită.
„A existat un amfibian de apă dulce care se întâmpla să aibă echipamentul necesar pentru a coloniza marea – armura corporală”, a declarat Motani.
Inițial, armura îl proteja de prădătorii din apele dulci. Ulterior, aceasta ar fi putut contribui și la apărarea organismului în mediul marin, când strămoșii speciei au început să colonizeze ape cu o concentrație mai mare de sare.
Armura ar fi redus contactul pielii cu apa sărată, limitând astfel pierderile de apă din organism. În aceste condiții, animalul ar fi putut să bea apă de mare și să elimine excesul de sare cu ajutorul branhiilor.

Fosilele arată că amfibianul trăia cu adevărat în ocean
Prezența unor fosile în sedimente marine nu demonstrează automat că animalul respectiv trăia în ocean. Uneori, rămășițele unor creaturi terestre sau de apă dulce sunt transportate în mare după moarte.
În cazul speciei Gerrothorax maritimus, cercetătorii susțin însă că există dovezi ale unei adaptări reale la mediul marin. Oasele prezintă o semnătură chimică specifică apei de mare din perioada Triasicului, ceea ce sugerează că animalul s-a dezvoltat și a crescut în ocean, nu doar că trupul său a ajuns acolo după moarte.
Motani a descris noua specie drept „foarte ciudată și fermecătoare în felul său”.
„Farmecul său rezidă în aspectul său unic, oarecum comic, și în particularitățile sale fiziologice. Nu mi-am imaginat niciodată că ar exista un amfibian care să fi împărțit timpul și spațiul cu ihtiozaurii”, a mai spus cercetătorul.
Editor : Ana Petrescu

