Statele revizioniste, în special China și Rusia, au depus multe eforturi pentru a slăbi ordinea mondială construită de Statele Unite după al Doilea Război Mondial. Mai nou, chiar și America pare să fie la război cu vechiul sistem. În zece ani, lumea va arăta foarte diferit. Ceea ce nu știm încă este ce ne așteaptă la capătul opus al acestui interregn care desparte lumea veche de cea nouă – „vremea monștrilor”, după cum spunea filozoful italian Antonio Gramsci. Iată care sunt cele trei mari scenarii posibile ale lumii post-Trump, potrivit unei analize Foreign Policy.
Prima posibilitate este ca lumea să fie împărțită în două blocuri rivale, asemănător cu situația din Războiul Rece, dar care de această dată vor fi conduse de Washington, respectiv Beijing. Al doilea scenariu presupune formarea mai multor „imperii” în care câteva state puternice își revendică fiecare câte o sferă regională de influență. A treia variantă este lumea „self-help”, în care comportamentul Statelor Unite devine unul prădător și aruncă tot sistemul în abisul anarhiei.
Situația actuală pare una extrem de volatilă, iar oricare dintre aceste scenarii este plauzibil – și fiecare scenariu este susținut de politica externă a unei superputeri în conflict. Indiferent de rezultatul final, chiar și în cel mai bun caz, lumea va fi probabil mai divizată și mai violentă decât cea pe care o lăsăm în urmă.
Ordinea mondială creată de SUA, în special versiunea care a apărut după încheierea Războiului Rece, se apropie de final. Acea ordine este asediată acum de forțe din afara ei: China, Rusia și partenerii lor o percep ca pe o barieră în calea ambițiilor lor și o amenințare la adresa regimurilor lor autoritare.
Aceste țări încearcă să distrugă echilibrul puterii pe supercontinentul eurasiatic și cele mai importante norme internaționale, precum libertatea de navigație și interzicerea cuceririi de teritorii prin violență.
China s-a folosit de poziția sa avantajoasă în economia globală pentru a-și dezvolta capacitățile militare și de producție pe care le utilizează acum ca să detroneze SUA din vârful ierarhiei geopolitice. În același timp, Washingtonul pare sătul, poate chiar deziluzionat în mod ireversibil, de propria sa creație.
Puterea Americii rămâne în continuare fără egal, iar structuri cheie ale actualei ordini mondiale, precum alianțele Statelor Unite și Grupul celor Șapte (G7), sunt încă intacte. Însă, soarta acestui sistem pare una sumbră. Ce se va întâmpla odată ce își va da ultima suflare?
Două lumi în opoziție – Al Doilea Război Rece
Pentru o mare parte a ultimului deceniu, părea că lumea se va împărți în două și că visul unei ordini mondiale integrate va duce la o dispută între două blocuri rivale.
În acest scenariu, grupul condus de China ar include țări autocratice de pe continentul eurasiatic și unele state din așa-numitul sud global. Viitorul politicilor internaționale ar aduce aminte de vechiul Război Rece.
Totuși, nu ar fi o repetare perfectă a acelor vremuri: Un Beijing conectat internațional ar avea opțiuni economice mult mai bune pentru a atrage de partea sa alte țări decât a avut vreodată Moscova.
Acest scenariu ar duce la fragmentarea progresivă a economiei internaționale, în timp ce sancțiunile și lanțurile de aprovizionare ar fi folosite tot mai des ca o armă. Cele mai periculoase locuri, precum Ucraina, Taiwan și Marea Chinei de Sud, s-ar găsi exact la granița dintre cele două lumi.
Lumea lui Trump, în care statele puternice fac legea și cele mici își acceptă soarta, se potrivește mai mult cu lumea lui Xi și Putin decât cu cea preferată de mulți dintre aliații Statelor Unite.
Europenii se tem că se vor găsi blocați între trei puteri lacome: China, Rusia și SUA. Dacă se va întâmpla așa, nu va fi vorba de un nou război rece, pentru că nu va mai exista un bloc democratic care să i se opună celui autocratic.
Dacă succesorii lui Trump se vor concentra pe promovarea unui scop comun, în loc să își urmeze doar propriile interese, ei ar putea reface tratatul lumii libere așa încât efortul colectiv să fie dus la un nivel mult mai înalt și sarcinile să fie împărțite într-un mod mult mai echitabil și echilibrat.
Acest viitor ar aduce în continuare crize și conflict, dar este cel mai bun scenariu pentru toate democrațiile. Două lumi în opoziție sunt mai bune decât un singur sistem condus de China – sau unul încă și mai fragmentat.
Cele trei superputeri lacome – o nouă eră a imperiilor
Al doilea scenariu presupune destrămarea lumii post-americane în mai multe sfere regionale mai mici. Pe măsură ce SUA renunță tot mai mult la misiunea lor transoceanică, China domină Asia de Sud-Est și de Nord-Est, iar Rusia își consolidează agresiv influența asupra spațiului ex-sovietic și unor părți din Europa de Est.
Într-o lume fragmentată, nu este vorba doar despre un joc al marilor puteri. India ar încerca să domine Asia de Sud și Oceanul Indian, Turcia și-ar extinde influența asupra unui fost domeniu otoman de la intersecția Europei cu Orientul Mijlociu și Africa, iar Israelul, Arabia Saudită și alți jucători cheie din regiune s-ar lupta pentru hegemonie în regiunea din jurul Mării Roșii care leagă Golful Persic de Cornul Africii.
După Pax Americana ar urma o nouă eră a imperiilor. Aceste imperii nu trebuie neapărat să fie complet închise sau ocupate militar, precum Europa sub regimul nazist. Hegemonia poate fi exprimată în multe forme.
Legea internațională s-ar dezintegra, în timp ce fiecare lider regional ar stabili setul de norme și comportamente acceptabile în interiorul sferei sale de influență. În plus, ei ar exercita presiune asupra statelor clientelare și i-ar înlătura de la putere pe conducătorii care nu se supun.
Într-o nouă eră a imperiilor nu vor mai exista baze militare europene sau asiatice în America Latină, iar alianțele Washingtonului cu țările de partea cealaltă a Oceanului Atlantic și Pacific vor înceta să mai funcționeze sau vor fi doar de formă – ca un set de Doctrine Monroe aplicate în diverse părți ale lumii.
Unii analiști își imaginează că Xi, Trump și Putin pun la cale un pact prin care să își împartă lumea între ei, însă sferele de influență pot apărea și în mod treptat sau informal.
Dacă Washingtonul va miza totul pe cartea hegemoniei emisferice, adoptând poziția pe care Trump a exprimat-o de mai multe ori și anume că America nu mai este preocupată de evenimentele ce au loc dincolo de ocean, rezultatul ar putea fi o lume „multisferică”.
Totuși, Trump nu se încadrează întrutotul în categoria liderului american preocupat doar de emisfera vestică: el încearcă să negocieze acorduri de pace între țări aflate pe continente îndepărtate și declanșează războaie extrem de ambițioase în Orientul Mijlociu.
Teoretic, într-o astfel de lume, un conflict între China și SUA pentru Taiwan nu ar avea loc pentru că Washingtonul nu ar mai fi interesat de Pacificul de Vest, dar asta nu înseamnă neapărat că va fi pace.
Sferele de influență nu sunt pur și simplu oferite, ci câștigate în lupte sângeroase. Autocrațiile ambițioase preferă să apeleze la violență, inclusiv acte de genocid, în zonele pe care le controlează, iar statele mai mici au și alte opțiuni în afară de a accepta să fie dominate.
Ucraina se luptă cu vitejie pentru a rămâne în afara imperiului Rusiei, iar Japonia ar putea face la fel pentru a evita să intre sub umbrela Chinei, având chiar opțiunea de a-și dezvolta propriul arsenal nuclear.
Fiecare țară este pe cont propriu – abisul anarhiei
Acest pericol poate declanșa cel de-al treilea scenariu în care haosul primează. În acest caz, Statele Unite încearcă să se extindă teritorial prin amenințări și acțiuni militare, obținând resurse vitale de la puterile mai slabe.
Washingtonul ar cere tributuri din ce în ce mai mari din partea țărilor dependente și ar interveni constant în politica Europei și a altor regiuni, susținându-i pe populiștii iliberali.
America, în acest scenariu, nu își abandonează rolul global, ci îl transformă într-o armă. Toate cele trei mari puteri ar fi țări revizioniste și lacome, iar țările mai mici, mai ales cele aflate de-a lungul liniilor de conflict din Eurasia, riscă să fie amenințate din toate părțile.
Fiecare țară va fi, practic, pe cont propriu. Agresiunile teritoriale, chiar și dispariția unor state, ar avea loc mult mai des pentru că nu ar exista nicio mare putere angajată să păstreze statu-quoul sau să protejeze suveranitatea națiunilor mai slabe.
În acest scenariu, războiul din Ucraina ar fi un exemplu care ilustrează cum va arăta viitorul și nu doar o amintire neplăcută despre trecut. Alte state se vor înarma într-un ritm accelerat, inclusiv nuclear, în încercarea de a-și asigura supraviețuirea.
Cu toate că sună ca un scenariu de coșmar, nu ar fi o situație fără precedent. Sfârșitul hegemoniei britanice de la începutul secolului trecut nu a dat naștere imediat unei lumi noi, ci a declanșat zeci de ani de haos.
Iar cu câteva secole înainte de ascensiunea Imperiului Britanic, o Europă multipolară – centrul sistemului internațional de la acea vreme – a fost devastată de război și tiranie.
Percepția noastră, conform căreia este normal ca lumea să fie oarecum stabilă și că violența scăpată de sub control reprezintă doar o excepție de la regulă, este doar moștenirea intelectuală a unei perioade lungi de relativă acalmie adusă de hegemonia Statelor Unite. Dacă această hegemonie se încheie sau este folosită în mod prădător, lucrurile se pot întoarce rapid la haosul de altădată.
Cu zece ani în urmă, un nou război rece părea a fi cel mai rău scenariu. Acum, este probabil cea mai bună opțiune
Haosul nu ar ține la nesfârșit: într-un final, ar apărea o nouă ierarhie cu reguli noi. Însă, a fost nevoie de o criză economică globală și de două războaie mondiale ca omenirea să traverseze perioada dintre Pax Britannica și Pax Americana.
Chiar dacă lumea va găsi într-un final un nou model de stabilitate, s-ar putea să descoperim că, pentru a ajunge acolo, a fost nevoie să sacrificăm realizările extraordinare ale erei postbelice.
Cu un deceniu în urmă, un nou război rece părea a fi cel mai rău scenariu. Acum, este probabil cea mai bună opțiune. Oricare dintre cele trei scenarii par plauzibile acum, având în vedere politica externă haotică adoptată de Trump.
Următorii ani – și viitoarele cicluri electorale din SUA – vor determina care dintre aceste tendințe se vor consolida în tipare ce devin treptat tot mai greu de inversat.
Vechea ordine mondială este pe moarte. Întrebarea cea mai importantă, care își va găsi răspunsul în următorul deceniu, este dacă Washingtonul va încerca să înlocuiască acea lume cu o variantă tolerabilă, oricât de defectuoasă va fi ea, sau va împinge actuala incertitudine înspre ceva mult mai sinistru.
Editor : Raul Nețoiu