M-am trezit în dimineața asta cu o știre distopică despre Moscova: la ordinul lui Putin, operatorii de telefonie mobilă au restricționat accesul la internet în mai multe zone ale capitalei. Oficial, din motive de securitate. Concret: taximetre care nu mai pot fi comandate prin aplicație, terminale POS blocate, hărți care nu se actualizează, servicii de livrare suspendate.
Nu povestesc asta pentru a stabili o echivalență cu România pentru că nu există una. Acolo, statul taie accesul la informație prin decizie politică. La noi, problema e opusă și mai subtilă: accesul este nelimitat, dar spațiul public este inundat de zgomot, narativele sunt preluate fără verificare și deciziile strategice sunt judecate prin emoție. Mecanismele sunt diferite, dar efectul, și mă refer aici la confuzia cetățeanului, seamănă uneori. De aceea, povestea de la Moscova merită menționată nu ca paralelă, ci ca punct de plecare pentru o întrebare despre noi: ce facem cu libertatea de informare pe care o avem?
Răspunsul sincer este că o irosim. Nu pentru că românii ar fi mai puțin raționali decât alții, ci pentru că spațiul public pare că a fost abandonat de cei care ar trebui să-l structureze. Și aici este și responsabilitatea noastră directă, a celor care ocupăm funcții publice. Dacă nu explicăm, dacă nu traducem pe înțelesul oamenilor deciziile de politică externă, dacă nu punem lucrurile în context, atunci inevitabil apar interpretările simpliste. Iar cei care simplifică nu au întotdeauna intenții bune. Am colegi de Parlament care îmi spun: eu nu mai scriu nimic pe Facebook pe subiectele astea, la ce să mă înjure lumea în comentarii. Înțeleg gestul. Dar tăcerea, în momente de tensiune, este capitulare înainte să înceapă bătălia.
Luați exemplul cel mai recent: decizia Statelor Unite de a suplimenta capabilitățile militare în România. Reacția publică a fost, în bună parte, una de anxietate. Că americanii aduc rachete. Că devenim țintă. Că ne amestecăm în ceva care nu ne privește. Niciuna dintre aceste frici nu are acoperire în realitate, dar toate au apărut pentru că explicația lipsea sau venea prea târziu, prea tehnic și prea tern.
Realitatea este că prezența militară americană pe teritoriul României nu crește riscul de conflict, ci îl reduce. Acesta este mecanismul descurajării strategice, documentat și aplicat în toată istoria Alianței Nord-Atlantice: un potențial agresor, calculând costul unui atac, ia în calcul nu doar capacitatea României, ci răspunsul colectiv. Cu cât prezența aliată este mai vizibilă și mai consistentă, cu atât calculul agresiunii devine mai nefavorabil. România nu este o țintă mai expusă din cauza prezenței americane, ci este mai greu de atacat.
La fel de neînțeles rămâne sistemul Aegis Ashore de la Deveselu. Instalat în 2016, el face parte din scutul antirachetă al NATO și a fost proiectat exclusiv pentru interceptarea rachetelor balistice cu rază medie și lungă de acțiune. Nu are componente ofensive. Nu poate lansa atacuri, fizic și tehnic, nu este construit pentru asta. Funcția lui este pur defensivă: să detecteze și să neutralizeze rachete îndreptate spre teritoriul aliat, inclusiv cele care ar putea fi lansate din zone instabile ale Orientului Mijlociu sau din alte direcții. Prezentarea lui drept „provocare la adresa Rusiei” este un narativ rusesc, nu o analiză strategică sofisticată.
Despre Iran și capacitatea lui de a lovi România merită să avem o discuție mai nuanțată. Da, Iranul deține rachete balistice cu rază de acțiune care pot acoperi teoretic distanța până în România. Dar capacitatea tehnică și scenariul operațional real sunt lucruri foarte diferite. Orice rachetă iraniană îndreptată spre Europa centrală ar traversa spații aeriene monitorizate permanent – Turcia, stat NATO cu unul dintre cele mai solide sisteme radar din regiune, supraveghează strâmtorile și Marea Neagră. Scenariile de atac direct sunt, în context geopolitic actual, extrem de improbabile. Amenințarea iraniană reală față de România este alta: finanțarea de rețele de influență, propagandă și actori proxy – o amenințare hibridă care nu se combate cu rachete, ci cu informație și instituții solide.
Și tocmai de aceea comunicarea publică este o componentă de securitate națională. O populație care înțelege de ce sunt soldații americani pe teritoriul României, ce face Deveselu și care este natura reală a amenințărilor la adresa țării, este o populație mai greu de manipulat și mai greu de deconectat de la partenerii strategici.
Dar comunicarea singură nu este suficientă. Trebuie să fie însoțită de substanță. România a acceptat să găzduiască infrastructură SUA, NATO, să contribuie la flancul estic al Alianței și să susțină Ucraina – toate decizii corecte, care ne consolidează poziția în arhitectura de securitate europeană. Este momentul să cerem și noi, în schimb, lucruri concrete: investiții în industria de apărare românească, acces la tehnologie militară de ultimă generație, un rol mai vizibil în structurile de decizie ale NATO. Vocea României trebuie auzită nu doar când suntem de acord, ci și când avem interese specifice de apărat. Parteneriatul strategic funcționează când ambele părți obțin ceva.