Timp de ani întregi, economia românească a funcționat într-un paradox aproape imposibil de ignorat. România producea optimism, anunța investiții, genera planuri spectaculoase și aduna miliarde în proiecte sau tranzacții care, de multe ori, rămâneau suspendate undeva între intenție și execuție.
În energie, rețeaua națională s-a umplut de „megawați pe hârtie”, proiecte care ocupau capacitate, dar care nu produceau niciun kilowatt real. În M&A, tranzacțiile au devenit tot mai sofisticate juridic, într-o economie în care optimizarea contractuală a început uneori să depășească însăși substanța economică a unui deal.
2026 pare însă anul în care statul român decide că jocul trebuie resetat și nu prin discursuri despre reformă, ci prin ceva mult mai dur: condiții de acces.
Garanții financiare, filtre de solvabilitate, control fiscal extins, mecanisme administrative care separă investitorii capabili să execute de cei care doar securizează oportunități speculative. În mod aproape simbolic, cele mai importante două piețe ale momentului: energia și M&A-ul, trec simultan prin aceeași transformare de fond: România încearcă să iasă din economia promisiunilor și să intre într-o economie a execuției.
„Este, în esență, trecerea de la o piață a promisiunilor la o piață a garanțiilor financiare ferme”, spune Noemi Siman, Partner SUCIU Partners.
Afirmația rezumă poate cel mai bine ceea ce se întâmplă astăzi în economie. Ani la rând, piața regenerabilelor a funcționat într-un regim aproape febril al oportunismului. Principiul „primul venit, primul servit” a creat o adevărată economie paralelă a ATR-urilor și a drepturilor de racordare. Dezvoltatori fără capacitate reală de finanțare au acumulat avize și autorizații care ulterior au devenit active speculative. Între timp, investitorii instituționali care chiar puteau construi au descoperit că rețeaua energetică era deja blocată.
„România s-a confruntat în ultimii trei ani cu o anomalie periculoasă: aveam zeci de gigawați de energie regenerabilă în diverse stadii de avizare, însă rata de finalizare a proiectelor era infimă”, explică Noemi Siman.
În spatele cifrelor spectaculoase exista însă o realitate mult mai dură: „Sistemul Energetic Național devenise ostaticul unor cifre fictive. Aveam megawați pe hârtie, în timp ce investitorii instituționali reali nu mai puteau obține capacitate de racordare deoarece nodurile de rețea erau blocate de proiecte speculative.” Reforma ANRE din 2026 încearcă să schimbe exact această logică.
Noua arhitectură legislativă introduce pentru prima dată bariere financiare consistente aproape la fiecare etapă-cheie a dezvoltării unui proiect energetic: garanții pentru participarea la licitații, majorarea garanțiilor de racordare și condiționarea obținerii sau prelungirii autorizațiilor de existența unor garanții suplimentare de capital.
La prima vedere, cifrele par agresive pentru piața românească. Pentru un proiect fotovoltaic de 100 MW, garanțiile pot însemna milioane de euro blocate încă din fazele inițiale. Dar adevărata miză nu este valoarea lor, ci filtrarea pieței. „Nu vorbim despre o taxă, ci despre un instrument de garantare a seriozității. Dacă analizăm CAPEX-ul unui parc fotovoltaic de 100 MW, o garanție de aproximativ 2 milioane de euro reprezintă doar 2,5%-3% din valoarea totală a investiției”, spune Noemi Siman. În traducere economică, mesajul este simplu: dacă un investitor nu poate susține o asemenea etapă de capitalizare, probabil că nu va putea susține nici construcția efectivă a proiectului.
Interesant este că România nu inventează nimic radical nou. Spania, Portugalia și Polonia au trecut deja prin procese similare de maturizare a pieței regenerabilelor. În Peninsula Iberică, introducerea unor garanții financiare severe și a unor termene stricte de execuție a eliminat mare parte din piața intermediarilor. „Aceste măsuri au transformat piața dintr-un ‘vest sălbatic’ al intermediarilor într-un ecosistem rezervat jucătorilor instituționali capabili să ducă proiectele până la punerea în funcțiune”, spune Noemi Siman. Polonia a tratat capacitatea de racordare ca pe un activ strategic național, introducând filtre financiare și mecanisme agresive de monitorizare a progresului investițional.
România încearcă acum să recupereze decalajul, iar această schimbare nu este doar administrativă. Ea are și o componentă geopolitică tot mai evidentă.
Într-o lume dominată de volatilitatea petrolului și de tensiunile permanente din Orientul Mijlociu, securitatea energetică începe să fie definită diferit.
„Aceasta este elefantul din cameră în orice discuție despre securitatea energetică în 2026”, spune Noemi Siman, referindu-se la riscurile din Strâmtoarea Hormuz. „Dacă barilul Brent depășește 100-110 dolari din cauza unei crize în Hormuz, prețul la pompă în București va urma aceeași traiectorie, indiferent de cât petrol extragem noi.”
În acest context, fiecare megawatt produs local începe să însemne mai mult decât tranziție verde. Înseamnă autonomie. „MW reali în rețea devin o formă de carburant autohton care nu trebuie să traverseze nicio strâmtoare controlată geopolitic.”
În paralel, într-o cu totul altă zonă a economiei, piața de M&A traversează poate cel mai efervescent început de an din istoria recentă.
Valoarea tranzacțiilor din primul trimestru al lui 2026 a urcat la aproximativ 2,2 miliarde de dolari, comparativ cu doar 157 milioane USD în aceeași perioadă a anului precedent. Investitorii strategici domină piața. Capitalul american, elvețian, polonez sau maghiar accelerează intrările în România, iar sectoarele cele mai dinamice rămân real estate-ul, serviciile financiare, retail-ul și tehnologia. La suprafață, tabloul pare aproape ideal. Dar exact în momentul în care piața explodează, regulile jocului se schimbă.
„Noua lege a adus un nou musafir nepoftit la masa negocierilor: organul fiscal”, spune Roxana Săndulescu, Counsel SUCIU Partners.
Afirmația nu este deloc metaforică. În noul cadru legislativ, dacă societatea-țintă are datorii către stat, transferul acțiunilor nu mai poate fi înregistrat fără stingerea obligațiilor sau fără constituirea unor garanții aprobate de autoritatea fiscală. Practic, statul intră direct în mecanismul de closing al tranzacției. Până acum, datoriile fiscale erau tratate în majoritatea situațiilor ca ajustări comerciale ale prețului. Astăzi, ele pot deveni un obstacol real în finalizarea unui deal.
„Până acum, aceste datorii erau deduse din preț sau suportate ulterior de target. În 2026, acest lucru nu mai este posibil fără implicarea autorității fiscale”, explică Roxana Săndulescu.
Impactul merge mult dincolo de o simplă complicație procedurală. Mecanismele clasice de pricing – locked box sau completion accounts, trebuie regândite. Negocierile se mută din zona comercială într-una administrativă și instituțională.
Cine oferă garanțiile? Cine își asumă relația cu statul? Cine suportă întârzierile generate de acordurile fiscale?
Aceste întrebări devin acum parte din ADN-ul oricărei tranzacții. „Procesul de negociere cu organul fiscal poate deveni unul de durată, ceea ce înseamnă că finalizarea tranzacției poate fi amânată până la obținerea acordului autorității”, spune Roxana Săndulescu. Noile reguli schimbă inclusiv mecanismele de protecție utilizate în tranzacțiile în care fondatorii rămân implicați în business. Call option-urile, put option-urile și structurile de bad leaver devin mult mai dificil de implementat în forma lor tradițională.
„Cumpărătorul se poate trezi într-o poziție blocată: are dreptul contractual să preia participația, dar nu poate finaliza efectiv transferul fără concursul autorității fiscale.” Cu alte cuvinte, structurile juridice clasice ale ultimului deceniu nu mai funcționează automat într-o economie în care statul își revendică un rol mult mai activ, iar transformările nu se opresc aici.
Noile reguli privind împrumuturile acordate de asociați schimbă inclusiv logica finanțărilor de tip growth capital și a investițiilor în start-up-uri. În anumite situații, restituirea împrumuturilor poate fi blocată dacă activele nete ale companiei scad sub jumătate din capitalul social. În alte scenarii, anumite finanțări pot ajunge să fie convertite obligatoriu în capital social. „Tipurile și mecanismele clasice de investiții suferă modificări importante în 2026. Suntem obligați să regândim structurile tradiționale de M&A și finanțare”, spune Roxana Săndulescu.
Privite împreună, cele două reforme, din energie și din M&A, spun aceeași poveste despre România. După ani în care oportunismul, arbitrajul administrativ și viteza de poziționare au dominat multe segmente ale economiei, piața începe să favorizeze tot mai clar capitalul capabil să execute. Desigur, există și riscuri: suprareglementarea, întârzierile administrative sau excesul birocratic pot afecta apetitul investițional. Dar există și un alt adevăr: marile piețe mature funcționează rareori fără filtre, iar investitorii serioși preferă adesea reguli dure, dar predictibile, în locul unor ecosisteme în care infrastructura și tranzacțiile sunt capturate de speculă.
„Epoca profiturilor facile din tranzacționarea hârtiilor în energie s-a încheiat”, spune Noemi Siman. Poate că exact aceasta este, de fapt, miza anului 2026. Nu doar introducerea unor noi reguli, ci încercarea României de a trece de la o economie construită pe potențial și promisiuni la una construită pe proiecte finalizate, capital solid și infrastructură funcțională. Iar într-o regiune care caută disperat stabilitate economică și predictibilitate, acesta poate deveni cel mai valoros activ strategic al României. Pentru că viitorul nu va mai aparține celor care securizează primii oportunități pe hârtie, ci celor care pot construi efectiv.
Editor : A.D.V.