Partidele de centru se confruntă cu dificultăți în cele mai mari și mai importante țări ale Europei. Nemulțumirea față de creșterea economică scăzută, inflația ridicată, datoria publică considerabilă și perspectivele sumbre pentru tineri alimentează protestele și partidele populiste de extremă dreaptă și extremă stângă, scrie The New York Times într-o analiză.
Revoltele în masă din Franța, care au început ca proteste față de subfinanțarea școlilor, sunt un exemplu șocant. Dar fenomenul se conturează de ani de zile, odată cu percepția că democrația liberală nu și-a îndeplinit promisiunile privind un viitor mai bun, în special pentru tineri și pentru clasa muncitoare salariată.
Există o percepție tot mai răspândită în rândul multor europeni că partidele tradiționale de centru-stânga și centru-dreapta nu oferă alternative reale și sunt conduse de o elită educată care și-a pierdut legătura cu cei săraci, cu muncitorii și cu tinerii. Confruntate cu deficite, cheltuieli și rate ale dobânzii în creștere, guvernele se simt limitate în ceea ce pot face pentru a răspunde la aceste provocări.
În schimb, mulți oameni susțin partide precum Rassemblement National (RN) al Marinei Le Pen, care conduce sondajele pentru președinția Franței din partea extremei dreapta, și La France Insoumise al lui Jean-Luc Mélenchon, din extrema stângă, care se află pe locul al doilea. În Germania, oamenii se îndreaptă către partidul de extremă dreaptă Alternativa pentru Germania (AfD) și partidul de extremă stângă Die Linke.
Având în vedere alegerile importante care vor avea loc anul viitor în patru dintre cele mai populate state europene – Spania, Franța, Italia și Polonia – se prefigurează provocări semnificative din partea partidelor mai extremiste. Chiar și în Italia, unde au izbucnit proteste în weekend, prim-ministrul de dreapta, Giorgia Meloni, se confruntă cu un fost general, Roberto Vannacci, care candidează dintr-o poziție și mai de dreapta.
Partidele de extremă dreaptă fac parte și din guvernele Republicii Cehe, Finlandei, Slovaciei și Croației, în timp ce guvernul Sloveniei se bazează pe sprijinul extern al unuia dintre acestea, a remarcat recent Alberto Alemanno, profesor de drept european la HEC Paris. Iar concurența din partea celor de mai la dreapta îi împinge deja pe unii dintre ei să-și întărească pozițiile.
Satisfacția față de modul în care funcționează democrația a scăzut dramatic, potrivit sondajelor de opinie periodice realizate de Pew Research Center. În Franța, Pew a constatat anul acesta că 69% din populație este nemulțumită de democrație. În Spania, procentul este de 68%. În Italia, de 62%. În Polonia, cea mai nouă democrație după ani de ocupație sovietică, procentul este de 47%. În Statele Unite, acesta este de 69%.
Există numeroase motive invocate pentru declinul optimismului și al încrederii în politica de centru. Dar Daron Acemoglu, laureat al Premiului Nobel pentru economie, explică lucrurile simplu. „Am început să considerăm democrația ca pe ceva de la sine înțeles”, a spus el.
Democrația liberală nu a reușit să-și mențină încrederea cetățenilor obișnuiți și, în special, a clasei muncitoare mai largi. „Dacă liberalismul urmează să renască, trebuie să aibă clasa muncitoare în centrul său”, a afirmat el.
Prosperitate distribuită
Răspândirea rapidă la nivel național a protestelor din Franța, care au cuprins muncitori și pensionari nemulțumiți de inflație și de ratele ridicate ale dobânzilor – mai ales având în vedere creșterea prețurilor la energie și a costurilor împrumuturilor –, indică un eșec mai amplu al guvernului de centru-dreapta al președintelui Emmanuel Macron și al democrației liberale în ansamblu.
Se preconizează că violențele care au degenerat în revolte în multe orașe nu vor face decât să o ajute pe Marine Le Pen și plângerile sale antiliberale privind imigrația și lipsa de ordine publică.
Acemoglu, profesor la M.I.T., a încercat să ofere atât o analiză, cât și câteva recomandări într-o carte recentă, „Ce s-a întâmplat cu democrația liberală?”. În aceasta, el subliniază „două linii generale de eșec” din ultima jumătate de secol, care au dus la o alienare generalizată și la un sentiment anti-establishment.
Prima este ceea ce el numește eșecul de a asigura prosperitatea comună, în special pentru clasa muncitoare salariată afectată de automatizare, globalizare și inegalitatea în creștere accentuată, și care simte acum o profundă anxietate legată de inteligența artificială.
Liderii au uitat că o parte esențială a pactului lor cu alegătorii este aceea de a „avea grijă de canalizare”, a spus el, pentru a asigura buna funcționare a infrastructurii vieții cotidiene, de la drumuri la educație și asistență medicală.
Al doilea factor, a declarat Acemoglu într-un interviu, este „ascensiunea politicii culturale impuse de sus în jos”, prin care o elită cu studii superioare domină acum chiar și partidele socialiste tradiționale și cele ale clasei muncitoare din întreaga lume occidentală și, în viziunea sa, tratează cu condescendență sau ignoră preocupările celor care le-au susținut în mod tradițional.
Ca urmare, alegătorii din clasa muncitoare se îndreaptă către partidele populiste de extremă stânga și, mai ales, de extremă dreaptă, așa cum se întâmplă în Franța și Germania, amenințând valorile tradiționale, reducând ponderea partidelor de centru care au avut istoric o „bază largă” și punând în pericol funcționarea democrației parlamentare.
La alegerile din 2024 din Marea Britanie, cele două partide care au dominat mult timp scena politică, Partidul Laburist și Partidul Conservator, au obținut cel mai mic procentaj combinat de voturi din ultimul secol. Partidul de extremă dreaptă Reform UK a înregistrat o creștere semnificativă în sondaje anul trecut, deși de atunci a înregistrat o ușoară scădere.
Partidele de centru trebuie să recâștige încrederea alegătorilor, demonstrându-le că nu doar îi ascultă, ci și empatizează cu ei, a afirmat Steven E. Sokol, președintele Consiliului American pentru Germania. „O constantă în toate aceste țări o reprezintă oamenii care se simt lăsați în urmă, care simt că nu fac parte din prosperitatea și securitatea pe care le văd în jurul lor”, a spus el.
Centrul sub presiune
Germania oferă un alt exemplu al epuizării și fragmentării centrului.
„Volksparteien”, sau „partidele poporului” de centru-dreapta și centru-stânga — Uniunea Creștin-Democrată (și partenerul acesteia, Uniunea Creștin-Socială) și Partidul Social-Democrat — au alternat la conducerea Germaniei democratice încă de la al Doilea Război Mondial. Însă acestea sunt golite de conținut, a afirmat Sokol, muncitorii și tinerii orientându-se către partide extremiste, precum AfD și Die Linke.
Având în vedere dificultatea de a forma acum coaliții coerente, cele două „partide populare” sunt blocate într-o coaliție marcată de certuri, care este din ce în ce mai nepopulară și percepută ca fiind incapabilă să asigure creștere economică și securitate.
Sub conducerea fostei cancelare Angela Merkel, CDU s-a orientat spre centru, dar a fost prudentă, „neriscând nimic, chiar și în fața unor provocări evidente”, a afirmat Norbert Röttgen, un parlamentar proeminent din cadrul partidului.
Printre aceste provocări s-au numărat creșterea migrației, declinul pieței de export către China, tensiunile accentuate cu Rusia și creșterea economică lentă. Deplasarea spre centru și acceptarea de către Merkel a imigrației pe scară largă, a spus el, au îndepărtat mulți dintre alegătorii conservatori tradiționali ai partidului.
Acest lucru a lăsat spațiu pentru dreapta, ocupat de AfD, care atrage acum alegătorii tradiționali ai CDU din rândul clasei muncitoare, a spus Röttgen. „Dar pentru a rezolva cu adevărat problemele noastre este nevoie de majorități, iar acesta”, a spus el, „este paradoxul nostru”.
În ceea ce privește social-democrații, aceștia au urmat calea descrisă de Acemoglu pentru multe partide de stânga, în care elitele intelectuale și academicienii de stânga „au preluat controlul asupra partidului și l-au deconectat de alegătorii săi tradiționali”, a spus Röttgen.
Media sondajelor de opinie actuale din Germania arată cât de dificil este să se construiască o coaliție de centru viabilă.
AfD este cel mai popular partid, cu un sprijin de aproximativ 28%, urmat de CDU/CSU, cu 19,8%. Verzii au 15%, iar social-democrații doar 13,1%, cu puțin înaintea partidului Die Linke, care are 11,3%.
Ambele partide principale sunt divizate pe plan intern cu privire la modul de a proceda — în cazul creștin-democraților, să se apropie de AfD și nu doar să îi copieze unele dintre politicile sale; în cazul social-democraților, să se îndrepte mai mult spre stânga pentru a se apăra atât împotriva Verzilor, cât și a Die Linke.
O Europă fragmentată
Având în vedere aceste patru alegeri importante și influența extremei drepte în fiecare dintre ele, „vom asista la o transformare majoră”, cu guverne fragmentate, a afirmat Ivan Krastev, președintele Centrului pentru Strategii Liberale din Bulgaria și cercetător asociat la Institutul pentru Științe Umane din Viena.
Coalițiile de dreapta vor include probabil mici partide de extremă dreaptă, „care vor ține ca ostatici partidele principale de extremă dreaptă și le-ar putea împiedica să se îndrepte spre centru”.
Dacă vor obține rezultate bune, „atunci se va încerca foarte repede normalizarea lor, deoarece, altfel, Uniunea Europeană nu poate funcționa, iar acest lucru nu îi face pe oameni să se simtă mai în siguranță”, a spus el.
Alegerile prezidențiale din Franța din primăvara viitoare vor fi decisive. O victorie a lui Le Pen ar putea avea implicații majore pentru Bruxelles, pentru euro, pentru NATO și pentru sprijinul european acordat Ucrainei.
Acemoglu pledează pentru „un populism cu o bază largă”, care să canalizeze furia alegătorilor în numele incluziunii.
„Elementul central trebuie să fie crearea de locuri de muncă, creșterea salariilor și oportunități de carieră pentru persoanele fără studii superioare și cu competențe diverse”, a spus el. „Trebuie să existe o agendă pentru prosperitate comună, motiv pentru care inteligența artificială și modul în care este utilizată sunt esențiale.”