
Curtea Constituţională a admis, cu majoritate de voturi, o excepţie de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 250 ind.(2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că termenele de verificare de către procuror şi judecător a măsurilor asiguratorii sunt imperative şi nu cu titlu de recomandare, informează Agerpres.
Art. 250 (2) din Codul de procedură penală – Verificarea măsurii asigurătorii – are următorul cuprins: „În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250(1) aplicându-se în mod corespunzător”.
Curtea Constituţională a stabilit că interpretarea termenelor reglementate în cuprinsul art. 250 ind. (2) din Codul de procedură penală ca fiind termene de recomandare creează premisele menţinerii sine die a măsurilor asigurătorii dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, respectiv premisele menţinerii acestor măsuri pentru perioade de timp disproporţionate în raport cu scopul urmărit prin indisponibilizarea bunurilor – care, potrivit art. 249 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură penală, constă în garantarea executării pedepsei amenzii ori asigurarea posibilităţii dispunerii confiscării speciale sau a confiscării extinse – cu consecinţa încălcării dreptului de proprietate privată.
Curtea Constituţională a stabilit, totodată, că verificarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul procesului penal are şi o dimensiune procedurală, motiv pentru care calificarea termenelor reglementate la art. 250 ind. (2) din Codul de procedură penală drept termene de recomandare contravine şi dreptului la un proces echitabil.
Referitor la natura termenelor de 6 luni şi, respectiv de 1 an, prevăzute la art. 250 ind.(2) din Codul de procedură penală drept termene maxime pentru verificarea de către organele judiciare a măsurilor asigurătorii dispuse în cursul procesului penal, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:
* Interpretarea termenelor prevăzute la art.250 ind.(2) din Codul de procedură penală ca fiind termene de recomandare este de natură a contraveni regulilor stabilite, cu valoare de principiu, pe cale jurisprudenţială, de către Curtea Constituţională, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit acestor reguli, principala exigenţă ce se impune a fi respectată în privinţa dispunerii măsurilor procesuale ce au ca obiect indisponibilizarea bunurilor este cea referitoare la caracterul lor proporţional în raport cu scopul urmărit prin luarea unor astfel de măsuri, scop ce vizează crearea premiselor prevăzute la art.249 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură penală. Acest aspect implică, în esenţă, faptul că este obligatoriu ca măsurile asigurătorii dispuse în cursul procesului penal să fie temporare şi să fie revizuite de către organele judiciare anterior soluţionării cauzelor.
* Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, unul dintre factorii hotărâtori în evaluarea comportamentului proporţional al organelor statului în raport cu scopul anterior menţionat al indisponibilizării bunurilor este starea de incertitudine provocată persoanelor în privinţa cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii, datorată întârzierilor imputabile autorităţilor publice.
* Aşadar, calificarea termenelor prevăzute la art.250 ind.(2) din Codul de procedură penală drept termene de recomandare echivalează cu impunerea de către organele judiciare, în privinţa titularilor dreptului de proprietate sau ai dreptului de folosinţă a bunurilor indisponibilizate, a unei sarcini excesive în raport cu scopul dispunerii măsurilor asigurătorii, prevăzute la art.249 alin.(2) şi (3) din Codul de procedură penală, scop care este de ordine publică şi vizează înfăptuirea instrucţiei penale.
* Având în vedere caracterul procesual al măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că prelungirea acestora pentru perioade nedeterminate de timp, contravine şi dreptului la un proces echitabil.
* Referitor la sancţiunea incidentă în ipoteza nerespectării termenelor maxime prevăzute la art.250 ind.(2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a constatat că lipsa unei soluţii legislative exprese, care să reglementeze o sancţiune procesual penală specifică, indică intenţia legiuitorului ca, în ipoteza legislativă analizată, să fie incidente dispoziţiile art.268 din Codul de procedură penală care prevăd regulile cu caracter general referitoare la consecinţele nerespectării termenului.
* Referitor la momentul de la care încep să curgă termenele reglementate prin dispoziţiile legale ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a constatat că, având în vedere lipsa caracterul suspensiv de executare al contestaţiei formulate în temeiul art.250 ind.(2) teza finală din Codul de procedură penală, termenele analizate ar urma să curgă de la data pronunţării încheierilor prin care sunt dispuse măsurile asiguratorii. Cu toate acestea, determinarea momentului procesual ante referit constituie o problemă de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor legale criticate, şi nu una de constituţionalitate.

