Conducerea Iranului încearcă să prezinte memorandumul de înțelegere (MoU) pe care îl negociază cu SUA nu ca pe o retragere, ci ca pe rezultatul rezistenței și al victoriei. Nu este un argument ușor de susținut. Țara tocmai a trecut printr-un război devastator, economia se află sub o presiune extremă, iar o parte din propria bază de susținere a Republicii Islamice a petrecut luni întregi denunțând orice compromis cu Washingtonul. Există, de asemenea, iranieni, atât în țară, cât și în străinătate, care nu văd criza ca pe un moment propice pentru diplomație, ci ca pe o oportunitate de schimbare a regimului. Acesta este peisajul politic divizat în care Teheranul încearcă acum să promoveze acordul, arată o analiză publicată de BBC.
Înaltii oficiali iranieni au prezentat acordul ca pe o victorie. Mohammad Bagher Qalibaf, președintele parlamentului și figura principală a Iranului în cadrul negocierilor, a declarat că Iranul a făcut „un pas important către victoria finală”.
Președintele Masoud Pezeshkian a descris acordul ca fiind unul cu potențial transformator, afirmând că, dacă va fi pus în aplicare pe deplin, acesta ar putea rezolva multe dintre problemele Iranului și ar putea crea „o lume diferită” în Iran și în Orientul Mijlociu.
Rolul lui Qalibaf este semnificativ deoarece el nu este asociat cu tabăra moderată a lui Pezeshkian; sprijinul său public sugerează că acordul beneficiază de susținerea unor părți mai puternice ale sistemului, chiar și în cadrul Gărzii Revoluționare a Republicii Islamice.
Conducerea prezintă, de asemenea, acordul ca pe o victorie deoarece, conform argumentului Teheranului, SUA și Israelul nu au reușit să-și atingă obiectivele principale.
Acestea nu au forțat Iranul să se predea, nu au înlăturat Republica Islamică de la putere, nu au pus capăt programului nuclear al Iranului prin acțiuni militare și nu au rupt legăturile Iranului cu Hezbollah. În schimb, Iranul se află încă la masa negocierilor, Libanul fiind inclus în cadrul acordului, iar relaxarea sancțiunilor fiind în discuție.
Însă această narațiune oficială este contestată în interiorul Iranului. Un deputat de linie dură, vicepreședintele Comisiei pentru Securitate Națională a parlamentului, ar fi descris proiectul de acord ca fiind un document care ar transforma Iranul într-o colonie americană.
El i-a acuzat, de asemenea, pe negociatori că au ignorat directiva liderului suprem de a nu redeschide Strâmtoarea Ormuz pentru navigație. Această critică este importantă deoarece nu provine din afara sistemului. Ea vine din interiorul uneia dintre instituțiile menite să supravegheze securitatea națională.
De luni de zile, vocile de linie dură din parlament, din mass-media aliniată statului și de la adunările nocturne pro-guvernamentale susțin că nu se poate avea încredere în SUA, arată BBC. Acestea subliniază faptul că negocierile diplomatice erau încă în curs cu puțin timp înainte de începerea războiului și afirmă că administrația Trump a folosit negocierile ca paravan în timp ce Israelul și SUA pregăteau acțiunea militară. Pentru ei, orice acord cu Washingtonul riscă să pară o politică de conciliere.
Cu toate acestea, unele dintre aceste voci par mai discrete acum. Acest lucru ar putea sugera că decizia de a continua a fost autorizată de la cele mai înalte niveluri ale statului. Aceasta nu înseamnă că există o unitate deplină.
Ar putea sugera că, deocamdată, centrul puterii a considerat că prețul respingerii unui acord ar putea fi mai mare decât cel al suportării furiei susținătorilor liniei dure.
Presiunea economică ocupă un rol central în această evaluare. Conducerea Iranului ar putea prezenta acordul ca fiind rezultatul unei strategii militare, inclusiv al presiunilor exercitate în zona Strâmtorii Ormuz și al atacurilor asupra intereselor energetice ale SUA și ale regiunii. Însă și situația economică a forțat mâna Teheranului.
Războiul, sancțiunile, restricțiile asupra transportului maritim, accesul redus la piețele petroliere și la valută forte, precum și inflația extrem de ridicată au pus sub presiune atât țara, cât și cetățenii iranieni obișnuiți. Pentru multe familii, întrebarea nu este dacă acordul pare o victorie, ci dacă acesta va duce la scăderea prețurilor și la diminuarea temerii de o nouă rundă de război.
Vicepreședintele SUA, JD Vance, a declarat că Iranul nu va primi bani din impozitele contribuabililor, dar ar putea avea acces la miliarde de dolari dacă își îndeplinește angajamentele și sancțiunile sunt relaxate. Acest lucru permite Teheranului să prezinte acordul ca o cale către investiții și reconstrucție, mai degrabă decât ca o dependență de America.
Totuși, riscurile sunt evidente. Detaliile memorandumului nu au fost publicate în întregime, iar negocierile sunt preconizate să înceapă vineri în Elveția. Cele mai dificile aspecte – viitorul uraniului îmbogățit al Iranului, nivelul de îmbogățire permis, verificarea, ridicarea sancțiunilor, Strâmtoarea Ormuz și Libanul – rămân de discutat în cadrul negocierilor.
Există, de asemenea, incertitudine în ceea ce privește Israelul. Prim-ministrul său, Benjamin Netanyahu, a respins informațiile conform cărora Israelul se va retrage din sudul Libanului, afirmând că forțele israeliene vor rămâne în Liban atât timp cât va fi necesar.
Între timp, Donald Trump a criticat public comportamentul Israelului în Liban, afirmând că au fost uciși prea mulți oameni. El a mai spus că este nemulțumit de un atac israelian asupra Beirutului, care a avut loc cu puțin timp înainte de încheierea acordului dintre Iran și SUA, insistând totodată că relația sa cu Benjamin Netanyahu rămâne excelentă.
Pentru Teheran, această tensiune vizibilă dintre Washington și Israel este utilă. Ea poate fi prezentată ca dovadă că presiunea exercitată de Iran a complicat libertatea de acțiune a Israelului. Dar, în același timp, face ca acordul să fie fragil. Dacă Israelul își continuă operațiunile în Liban, Iranul se va confrunta cu presiuni pentru a riposta. Dacă Washingtonul nu reușește să-l țină în frâu pe Israel, afirmația Teheranului conform căreia Libanul este inclus în memorandumul de înțelegere ar putea fi pusă rapid la încercare.
Reacția publicului BBC sugerează că narațiunea oficială a victoriei nu este primită în mod uniform. Un membru al publicului a spus că a fost foarte îngrijorat de un alt atac israelian, dar chiar și după ce a auzit despre acord, nu avea „nicio încredere” și era îngrijorat dacă țara va fi gestionată corespunzător în cazul în care acordul va dura.
Un alt iranian anti-regim, care inițial a susținut acțiunea militară a SUA, a întrebat ce a realizat atacul american, având în vedere că nu a dus la schimbări politice în Iran:
Speranța noastră era ca sistemul de guvernare să se schimbe. Dar, în afară de mizerie, inflație și deteriorarea și mai mare a economiei, ce beneficiu a adus acesta poporului?
Alții s-au arătat mai înțelegători față de poziția guvernului. Un membru al audienței a descris Iranul ca fiind câștigătorul, afirmând că războiul a demonstrat că sancțiunile nu se ridică prin „cerșetorie”, ci prin folosirea puterii.
Un altul a salutat acordul cu mai multă prudență, spunând că acesta le permite oamenilor să se întoarcă la muncă și la viața de zi cu zi cu mai multă liniște sufletească. „Cred că este ceva temporar”, a spus acesta, „dar aveam nevoie de câteva luni de răgaz și de calm.”
Aceasta ar putea fi interpretarea cea mai realistă. Republica Islamică prezintă acordul ca pe o victorie, deoarece nu îl poate prezenta cu ușurință ca pe o necesitate. Însă, pentru mulți iranieni, succesul său nu va fi măsurat prin sloganuri. Va fi măsurat prin faptul dacă războiul se oprește, dacă prețurile scad, dacă se produce o relaxare a sancțiunilor și dacă conducerea va reuși să gestioneze următoarea fază fără o altă escaladare bruscă, concluzionează BBC.
Citește și:
Editor : C.A.