Problema câinilor fără stăpân din România nu este doar o criză de siguranță publică sau de protecție a animalelor, ci o istorie de trei decenii marcată de decizii radicale, tragedii umane și, mai recent, de o corupție sistemică transformată într-o veritabilă „industrie a eutanazierii”.
1. Anul 2001: Traian Băsescu și „Pogromul Maidanezilor”
Punctul de inflexiune în istoria post-decembristă a început în Bucureștiul anului 2001. Cu o populație de peste 200.000 de câini pe străzi, proaspătul primar general Traian Băsescu a declanșat prima campanie masivă de eutanasiere.
Sub sloganul curățării Capitalei, mii de câini au fost ridicați de pe străzi. Deși măsura i-a adus popularitate în rândul celor mușcați sau speriați, a atras și critici internaționale vehemente, inclusiv din partea celebrei Brigitte Bardot, care a venit la București pentru a opri ceea ce activiștii au numit „pogromul maidanezilor”. Rezultatul? O scădere temporară a numărului de animale, dar fără o strategie de sterilizare, fenomenul a revenit în forță în câțiva ani.
2. Tragedia lui Ionuț (2013) și Legea Eutanazierii
După ani de inacțiune și legi blocate în Parlament, anul 2013 a adus o tragedie care a zguduit România: moartea micuțului Ionuț Anghel, ucis de câini în apropierea Parcului Tei.
Presiunea publică uriașă a dus la adoptarea rapidă a Legii 258/2013, care permitea eutanasierea câinilor după 14 zile de stat în adăpost, dacă nu erau revendicați sau adoptați. A fost momentul în care managementul populației canine a trecut de la o problemă socială la una pur administrativă, deschizând poarta către externalizarea serviciilor către firme private.
3. „Industria” ASPA și apariția lagărelor private
În ultimul deceniu, gestionarea câinilor fără stăpân a devenit o afacere extrem de profitabilă. Primăriile din toată țara au început să aloce bugete de milioane de euro pentru capturarea și întreținerea animalelor.
Aici apare fenomenul „lagărelor”, centre de efort unde bunăstarea animalului este ultima prioritate, miza fiind exclusiv decontarea banului public.
- Cazul Uzunu (Giurgiu): Investigațiile jurnalistice și raidurile activiștilor au scos la iveală condiții de neimaginat: câini lăsați să se devoreze între ei din cauza foamei, cadavre amestecate cu animale vii și mizerie cruntă. Totul sub paravanul unor contracte grase cu primării din București și împrejurimi.
- Adăpostul de la Șuraia (Vrancea): Recent, acest nume a devenit sinonim cu „eutanasierea ca afacere”. Rapoartele arată o rată de mortalitate suspect de mare și proceduri de eutanasiere făcute pe bandă rulantă pentru a elibera locuri și a încasa noi sume pentru capturări. Scandalul de la Șuraia a scos în evidență lipsa totală de control din partea DSVSA și modul în care moartea unui câine este mai profitabilă decât adopția lui.
4. 2024-2026: Corupția cu miros de sânge
Astăzi, în 2026, realitatea este cinică. Deși numărul câinilor de pe străzile marilor orașe a scăzut, fenomenul s-a mutat în zonele periurbane și rurale, unde abandonul este în floare.
Investigațiile recente arată o schemă repetitivă:
- Firme de „hingherit” captează câini din localități care nu au adăpost propriu.
- Transportul se face în condiții ilegale către adăposturi private îndepărtate (cum au fost Uzunu sau Șuraia).
- Facturarea include servicii fictive de îngrijire, tratamente medicale neefectuate și, în final, eutanasierea.
Concluzie
De la populismul anilor 2000 la business-ul sângeros de astăzi, relația României cu câinii fără stăpân rămâne o oglindă a eșecului administrativ. În timp ce alte țări europene au rezolvat problema prin sterilizarea obligatorie și microcipare reală, România continuă să pompeze milioane de euro în eutanasiere – o „soluție” care hrănește buzunarele unor grupuri de interese, fără a rezolva vreodată cauza abandonului.