În primele zile ale lunii martie 2022, forțele armate ucrainene care inspectau tancurile rusești distruse pe autostrăzile de la nord de Kiev au făcut o descoperire care astăzi, privind retrospectiv, pare de-a dreptul halucinantă: în vehiculele blindate, alături de muniție, soldații lui Vladimir Putin aveau împachetate cu grijă uniforme de paradă.
Liderul de la Kremlin anticipa un blitzkrieg victorios, o prăbușire a statalității ucrainene în 72 de ore și un marș triumfal pe bulevardul Hreșceatîk. Astăzi, la exact patru ani de la dimineața fatidică de 24 februarie 2022, acele uniforme de paradă au putrezit demult sub noroiul din Donbas, iar „operațiunea militară specială” s-a transformat în cel mai sângeros, extenuant și transformator conflict pe care continentul european l-a cunoscut de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Suntem în fața unei realități dure, pe care mulți decidenți occidentali încă ezită să o privească în ochi. Opiniile populare, alimentate adesea de oboseala cronică a publicului și de mașinăria de dezinformare a Moscovei, sugerează că ne aflăm într-un blocaj tactic, un impas din care singura ieșire este o pace grăbită, indiferent de preț. Aceasta este o eroare fundamentală de analiză.
Ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina este coliziunea violentă a două paradigme de civilizație, un război de uzură care redesenează ireversibil arhitectura de securitate a lumii și distribuția globală a puterii.
În mai 2022, după alungarea rușilor din jurul Kiev-ului, am mers în Ucraina într-o misiune de solidaritate. Am văzut cu ochii mei gropile comune, distrugerile imense, sute de case și blocuri rase complet, am văzut locurile genocidului pe care invadatorii ruși l-au transformat în cel mai cumplit loc al crimei din Europa. „A doua armată a lumii” s-a dovedit a fi o armată de violatori și tâlhari, criminali odioși care nu mai pot fi considerați ființe umane. Garda națională rusă, mercenarii ceceni, soldații Armatei Ruse au făcut ca 80 de ani de civilizație după al doilea război mondial să fie șterși. Am înțeles încă de atunci că obiectivul primordial al rușilor nu a fost doar acela de a instala o putere fidelă la Kiev prin forța tancurilor. Invazia barbară a rușilor în Ucraina a avut scopul de la bun început a unui genocid: de a elimina națiunea ucraineană.
Pentru a înțelege viitorul acestui conflict, trebuie să privim tabloul geopolitic în ansamblul său, dincolo de linia frontului.
Statistica morții, a rezistenței și urmărilor
Invazia pe scară largă – războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina a depășit deja ca durată războiul pe care s-a clădit narațiunea rusă din perioada anilor 40 și a sfârșitului epocii lui Stalin – „Marele Război pentru Apărarea Patriei” (între debutul Operațiunii Barbarossa -21 iunie 1941 și capitularea Germaniei naziste – 9 mai 1945), devenind astfel nu doar cel mai lung război din Europa după a doua mare conflagrație mondială, dar, acesta a produs, în 4 ani, cel mai mare număr de soldați (ruși) uciși pentru orice putere majoră într-un conflict de la al Doilea Război Mondial încoace. O analiză a publicației Independent arată că Rusia a suferit astfel 1,2 milioane de victime, inclusiv până la 325.000 de soldați uciși. De asemenea, se estimează că Ucraina a înregistrat între 500.000 și 600.000 de victime militare, inclusiv până la 140.000 de decese civile.
Aceeași analiză Independent mai arată că umărul ucrainenilor care și-au părăsit țara este estimate la aproximativ 5,9 milioane, în vreme ce alte 3,7 milioane de ucraineni au fost forțați să-și părăsească locurile natale și locuințele și să se mute în vestul Ucrainei.
19.4% (116.000 km2) din teritoriul Ucrainei este astăzi ocupat de Rusia, dar trebuie luat în considerare faptul că înainte de invazia care a început cu 24 februarie 2022, forțele ruse controlau aproape 7% din teritoriul ucrainean, inclusiv Crimeea și părți din regiunile Donețk și Luhansk din Est încă din anul 2014.
Costul Războiului rămâne unul colosal. Se estimează că Ucraina și Aliații său au consumat până acum în jur de 400 de miliarde de dolari pentru cheltuieli militare, umanitare, de finanțare a rezistenței ucrainene, în vreme ce pentru Federația Rusă fiecare zi de război din Ucraina costă între 500 de milioane și 1 miliard de dolari. Totodată, ca urmare a invaziei, aproximativ jumătate din rezervele federale are Rusiei (300 miliarde dolari) din statele și instituțiile financiare occidentale au fost imobilizate, alături de alte 33 de miliarde provenite din active și bunuri confiscate ale oligarhilor și complicilor lui Putin. Toate acestea vor fi folosite pentru costurile aferente apărării Ucrainei și a reconstrucției țării.
O analiză publicată de Statista arată că Rusia a ucis peste 15 mii de civili din care aproape 800 sunt copii iar alți 41 mii de civili au fost răniți, din care 2.500 sunt copii. Aproximativ 20.000 de copii au fost strămutați cu forța sau răpiți de pe teritoriul ucrainean ocupat de Rusia, potrivit estimărilor Kievului.
Costurile pentru reconstrucția Ucrainei sunt estimate la aproximativ 600 de miliarde de dolari.
Mitul ursului invincibil
Din punct de vedere strict militar, războiul de manevră s-a încheiat de mult. Am intrat într-o fază de atriție brutală, o măcelărire industrială care amintește mai degrabă de Bătălia de la Somme din 1916 decât de doctrinele militare ale secolului XXI. Cifrele sunt, pur și simplu, cutremurătoare. Conform celor mai recente evaluări, Rusia a suferit, de la începutul invaziei, aproximativ 1,2 milioane de victime (morți și răniți grav).
Pentru a pune acest dezastru demografic în context, Moscova a sacrificat peste jumătate de milion de oameni doar pentru a obține un avans teritorial marginal, reprezentând mai puțin de 1,5% din teritoriul Ucrainei pe parcursul ultimului an. Ritmul de avansare al forțelor ruse în ofensive majore a fost măsurat la un penibil 15-70 de metri pe zi. Regimul Putin aruncă zilnic în „mașina de tocat carne” câte 1.000 de soldați recrutați din închisori sau regiuni sărace, demonstrând o toleranță la pierderi umane care șochează sensibilitățile occidentale, dar care este profund înrădăcinată în disprețul istoric al imperialismului rus față de viața individului.
În antiteză, Ucraina a supraviețuit și a rezistat printr-o capacitate extraordinară de inovație și reziliență societală. Asistăm la o revoluție a afacerilor militare, în care tehnologiile ieftine compensează inferioritatea numerică. Kievul produce astăzi aproape 3 milioane de drone anual, cifră neatinsă astăzi de nicio altă democrație. Aceste roiuri de tehnologie autonomă sunt responsabile pentru 70-80% din pierderile rusești recente și au reușit performanța istorică de a decima Flota Rusă din Marea Neagră, o forță care odinioară proiecta teroare până în Mediterana, forțând-o să se ascundă în porturi îndepărtate.
Dar în ciuda acestui eroism tehnologic și uman, frontul se află într-un echilibru precar. Obiectivul strategic al Kievului este acum de a face războiul nesustenabil pentru Rusia. Obiectivul Kremlinului rămâne neschimbat, deși instrumentele s-au adaptat: subjugarea totală a Ucrainei prin epuizarea Occidentului.
Noua ordine post-americană și vasalizarea Rusiei
Orice conflict de o asemenea magnitudine produce unde de șoc tectonice pe glob. Dacă ne întrebăm cui prodest (cine beneficiază) de pe urma prelungirii acestei agonii, răspunsul nu se află la Moscova, ci la Beijing.
Pe termen lung, Rusia este marele perdant strategic al propriei sale aventuri. Tăiată de la tehnologia occidentală și de la piețele energetice europene, economia rusă – deși nu s-a prăbușit spectaculos așa cum anticipau unii optimiști – a devenit o economie de război profund dezechilibrată.
Inflația este galopantă, bugetele pentru sănătate și educație au fost canibalizate de cheltuielile militare de un miliard de dolari pe zi, iar dependența de China a devenit absolută. Comerțul ruso-chinez a explodat la peste 250 de miliarde de dolari. Beijingul oferă oxigen economic și componente militare vitale, transformând, de facto, fosta superputere eurasiatică într-o uriașă stație de benzină și într-un vasal geopolitic.
Vladimir Putin a declanșat acest război pentru a reface Imperiul Rus, dar rezultatul cert al efortului său este că a transformat Rusia într-un partener junior al Chinei.
Pe flancul vestic, asistăm la o repoziționare istorică. Ezitările și fluctuațiile politice de la Washington, în special sub presiunea unei abordări tranzacționale a politicii externe în noua administrație de peste ocean, au transmis un mesaj clar Europei: epoca „umbrelei de securitate” americane gratuite s-a încheiat. Retragerea asistenței militare gratuite de către SUA reprezintă un moment de trezire brutală. Europa este forțată să treacă la o viziune a realpolitik-ului, să își asume povara propriei apărări și să își reînarmeze industriile. Este un proces dureros, dar absolut necesar. În absența unui leadership american constant, coeziunea Uniunii Europene și a NATO trece prin cel mai sever test de stres de la înființarea lor.
Iluzia negocierilor și capcana „păcii”
Aici intervine cea mai periculoasă falie a discursului public contemporan. De la tribunele de la Washington până la portavocile extremismului suveranist de la București – precum partidul AUR, care recită docil punctajele Moscovei – auzim constant un apel pervers la „pace”. Se vorbește despre negocieri, despre compromis teritorial, despre un „teatru kabuki” diplomatic la Geneva sau Abu Dhabi.
Trebuie să fim extrem de clari: o pace fondată pe capitularea morală a Occidentului și pe cedarea de teritorii suverane nu va fi decât o pauză operațională pentru refacerea mașinăriei de război a Kremlinului.
Să ne amintim de Acordul de la München din 1938. Când democrațiile occidentale au încercat să potolească un dictator expansionist cedându-i teritoriile unui stat terț suveran, rezultatul nu a fost „pacea pentru timpurile noastre”, ci garanția unui război mondial.
A crede că Vladimir Putin – un criminal de război odios, dat în urmărire de justiția penală internațională – se va opri dacă i se oferă regiunile din estul Ucrainei înseamnă a ignora complet natura revanșardă a regimului său. Obiectivul său nu este teritoriul în sine – Rusia are cel mai vast teritoriu din lume – ci distrugerea ideii că o democrație de tip occidental, prosperă și liberă, poate exista la granițele sale.
Negocierile actuale sunt blocate nu din cauza „intransigenței” ucrainene, cum fals susțin trompetele propagandei ruse, ci din cauza obiectivelor maximaliste ale Moscovei, care cere demilitarizarea Ucrainei și interzicerea aderării ei la structurile euro-atlantice. A accepta aceste condiții înseamnă a semna actul de deces al statului ucrainean și a valida forța brută ca instrument de politică externă în secolul XXI.
Securitatea României și testul generației noastre
Pentru România, un stat aflat în prima linie a acestei falii geopolitice, mizele sunt existențiale. Noi, spre deosebire de aliații noștri occidentali, purtăm în memoria noastră genetică cicatricele imperialismului rus. Știm din experiență istorică directă că tratatele cu Moscova nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise, atâta timp cât nu sunt dublate de o forță militară capabilă de descurajare.
Apărând Ucraina, ne apărăm pe noi înșine. Cei care astăzi, în Parlamentul României sau în spațiul public, cer oprirea sprijinului pentru Kiev sub pretextul fals al „neutralității”, nu fac un act de patriotism, ci un act de trădare a intereselor naționale pe termen lung. Ei invită instabilitatea, șantajul hibrid și, inevitabil, agresiunea militară la granițele României și ale NATO.
La patru ani de la invazie, sfârșitul acestui război nu este nicăieri la orizont. Dar ceea ce trebuie să ne fie clar este că soarta libertății noastre, soliditatea alianțelor noastre și însăși ideea de democrație europeană nu se negociază în culise diplomatice obosite. Ele se apără, zi de zi, în tranșeele noroioase de pe Nipru, prin reziliența națiunilor libere și prin refuzul nostru categoric de a ceda în fața tiraniei.
Lumea post-1945 a murit pe 24 februarie 2022. Noua ordine mondială se naște acum, iar datoria noastră morală și geostrategică este să ne asigurăm că ea va fi dictată de valorile lumii libere, nu de umbrele întunecate ale dictaturii de la Răsărit.