Perioada scurtă de timp dintre sfârșitul Imperiului german, prin abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, și începutul dictaturii naziste este prezentată în „Casa Republicii de la Weimar”, un muzeu mic cu o misiune crucială: să le amintească oamenilor că lecțiile colapsului unei democrații fragile rămân relevante și astăzi – nu doar în Germania, acolo unde partidul de extremă dreapta AfD este în ascensiune, ci într-un număr tot mai mare de țări democratice vulnerabile.
„Nu avem nicio problemă să strângem fonduri”, a spus Michael Dreyer, un politolog de la Universitatea din Jena, care este și președintele muzeului. „De fiecare dată când AfD apare la știri, politicienii sună să ne întrebe dacă ne transformăm în Weimar.”
„Este foarte important acum să înțelegem de ce oamenii au votat cu Partidul Nazist și Hitler la acea vreme”, a spus și Birgit Witt, care lucrează pentru școala de șoferi din Weimar a tatălui ei și îi încurajează mereu pe vizitatori să meargă la muzeu.
Weimar este un exemplu folosit și în politica americană, în special de către criticii administrației Trump. „Bun venit în Weimar 2.0” era titlul unui articol semnat de istoricul Robert D. Kaplan anul trecut în revista Foreign Policy.
De partea cealaltă, conservatorii americani au găsit un alt motiv să folosească exemplul Republicii Weimar: ca un avertisment legat de violența mișcărilor de stânga. La o întâlnire la Casa Albă, în luna octombrie, activistul de extremă dreapta Jack Posobiec a susținut că mișcarea Antifa își are originile în Republica Weimar.
Eșecul Republicii de la Weimar nu a fost unul predeterminat
În timp ce Weimar a reapărut în dezbaterile politice, felul în care istoricii își explică prăbușirea republicii și ceea ce reprezintă ea astăzi s-a schimbat.
După Al Doilea Război Mondial, politicienii și academicienii germani, care căutau să arunce vina doar pe naziști pentru căderea Germaniei în tiranie, au reprezentat Weimar ca pe un eșec încă de la începuturile ei, de vină fiind Constituția adoptată în 1919, potrivit acestora.
Pentru mulți, „Weimar” a devenit sinonim cu dezastrul. Concluzia istoricilor de la acea vreme a fost că nimic nu ar fi putut salva Germania de nazism.
Acum, perioada respectivă este privită altfel. Istoricul german Volker Ullrich susține că Republica Weimar nu a fost sortită eșecului încă de la început, ci s-a prăbușit din cauza determinării celor din elita antidemocrată de a distruge republica și din cauza neputinței sistemului liberal de a-i opri.
„Eșecul Republicii nu a fost predeterminat”, a scris Ullrich în cartea sa, „Ore fatidice: Colapsul Republicii de la Weimar”. „Nu a existat a cale implicită spre distrugere.”
Dreyer îi dă dreptate lui Ullrich, adăugând că Constituția de la Weimar era una robustă și progresistă. Promitea adoptarea votului universal și asigurări medicale cuprinzătoare. Includea instrumente care ar fi trebuit, în teorie, să prevină o preluare autoritară a puterii, inclusiv posibilitatea de a interzice partidele extremiste.
Criticii scot în evidență Articolul 48 al Constituției, care îi conferea președintelui puterea de a conduce prin decrete de urgență. Dar și Parlamentul german avea puterea de a respinge astfel de decrete.
„Constituția avea cu siguranță probleme, dar a supraviețuit multor crize”, inclusiv perioadei de hiperinflație și unor tentative de lovitură de stat, a spus istoricul Kathleen Canning de la Universitatea Rice din Texas.
O sinistră luptă din umbră pentru putere
Republica de la Weimar a întâmpinat mari greutăți odată cu începutul Marii crize economice, în 1929. Când votanții au dat vina pe social-democrați, care reprezentau cel mai mare partid la acea vreme, conservatorii au profitat de ocazie.
Dar nici măcar o catastrofă economică nu a fost suficientă pentru a răsturna Republica de la Weimar, care a mai rezistat încă patru ani.
„Mulți contemporani iscusiți erau convinși că ascensiunea lui Hitler a fost oprită și că mișcarea lui se afla într-un declin de neoprit”, a spus Ullrich. „Accederea sa la putere, pe 30 ianuarie 1933, a fost rezultatul unei sinistre lupte din umbră pentru putere.”
Forțele antidemocrate de ambele părți ale spectrului politic au refuzat să lucreze cu social-democrații și au impus măsuri de austeritate care au subminat plasa de siguranță socială a țării.
Un astfel de partizanat flagrant i-a permis președintelui ultraconservator, Paul von Hindenburg, să își extindă puterea prin decrete de urgență pe care Parlamentul nu a reușit să le anuleze.
Această coaliție antidemocrată, și nu criza în sine, i-a permis lui Hitler să preia puterea, potrivit lui Ullrich.
„Un președinte care este hotărât să distrugă democrația”
Există și alte asemănări între Weimar și democrațiile vulnerabile din vremurile noastre. Erau, ca și acum, războaie culturale și bule mediatice în care ziarele prezentau mesaje partizane ca pe niște informații factuale.
De asemenea, Weimar era condusă de o elită care ținea neapărat să respecte regulile jocului, în timp ce adversarii lor nu se temeau să le încalce, a amintit Dreyer.
Evenimentele care i-au permis lui Hitler să preia puterea în 1933 nu au fost ca un „Titanic care se lovește de iceberg”, ci „a fost un atac deliberat al celor aflați la putere”, a explicat Dreyer, care a făcut și o paralelă la liderii din prezent. „Este un lucru rău când ai în vârful guvernului un președinte care este hotărât să distrugă democrația.”
Există, firește, și niște diferențe clare între prezent și trecut, dar lecția fundamentală a acelei ere, potrivit istoricilor, este că democrațiile sunt instituții imperfecte care trebuie mereu apărate, pentru că ele pot fi dărâmate din interior.
Editor : Raul Nețoiu