Părinții sunt adesea atenți la primele cuvinte, la rezultatele școlare sau la felul în care copilul învață lucruri noi. Mai puțin evidente sunt schimbările din modul în care acesta vorbește despre emoțiile sale. Blic atrage atenția asupra unui astfel de semn: folosirea unor cuvinte tot mai precise pentru a descrie ceea ce simte copilul.
Diferența dintre „sunt supărat” și „m-am simțit ignorat”
La vârste mici, copiii își exprimă frecvent nemulțumirea prin plâns, țipete, retragere sau refuzul de a coopera. Nu înseamnă neapărat că sunt neascultători. Uneori, pur și simplu nu au cuvintele necesare pentru a explica ce îi deranjează. Pe măsură ce cresc, încep să facă diferența dintre furie, tristețe, frustrare, rușine și dezamăgire.
De exemplu, un copil care vine supărat de la școală ar putea spune inițial doar că a avut o zi proastă. Cu timpul, poate ajunge să explice că s-a simțit exclus dintr-un joc sau că l-a durut faptul că un prieten nu l-a ascultat. Această diferență contează. În loc să rămână doar cu o stare neplăcută, copilul începe să identifice ce a provocat-o. Potrivit Academiei Americane de Pediatrie, învățarea cuvintelor care descriu emoțiile reprezintă o parte importantă a dezvoltării capacității de autoreglare.
Copii își exprimă nemulțumirea sau supărarea prin diverse stări. Imagine ilustrativă. Foto: Magnific.com
Ce pot face părinții când copilul izbucnește în plâns sau furie
Specialiștii UNICEF recomandă ca adulții să îi ajute pe copii să își numească sentimentele, fără să îi judece pentru acestea. Dacă un copil plânge pentru că trebuie să plece din parc, părintele poate începe prin a-i recunoaște dezamăgirea: „Știu că ești supărat pentru că ai fi vrut să mai rămânem”.
Această reacție nu presupune renunțarea la reguli. Copilul poate fi înțeles și, în același timp, poate învăța că plecarea este necesară. În schimb, replici precum „Nu mai plânge” sau „Nu ai de ce să fii supărat” pot închide conversația înainte ca adultul să afle ce simte copilul.
Un alt exercițiu simplu este discutarea emoțiilor personajelor din povești. Părintele poate întreba de ce este trist un personaj, ce l-a speriat sau cum s-ar putea simți după ce a fost ajutat de un prieten. Astfel, copilul învață să recunoască sentimentele și la ceilalți.
Un copil inteligent emoțional nu este neapărat unul care nu se înfurie
Faptul că un copil știe să vorbească despre emoțiile sale nu înseamnă că va fi mereu calm sau că nu va mai avea izbucniri. Autocontrolul se dezvoltă treptat, iar reacțiile diferă în funcție de vârstă, temperament, oboseală și situație. Academia Americană de Pediatrie recomandă părinților să observe emoția, să o numească și să îi ofere copilului sprijin înainte de a căuta împreună o soluție.
De asemenea, vocabularul emoțional nu este un test care să stabilească singur nivelul inteligenței emoționale. Unii copii pot înțelege ce simt, dar au nevoie de mai mult timp pentru a exprima verbal aceste trăiri. Părinții pot contribui și prin propriul exemplu. Un adult care spune „Sunt frustrat pentru că nu mi-a ieșit ce mi-am propus, dar voi încerca din nou” îi arată copilului că emoțiile neplăcute pot fi recunoscute fără să controleze întreaga reacție.