Păsările de pradă uriașe au dominat cerul timp de milioane de ani, iar printre victimele lor s-ar fi numărat și strămoșii oamenilor. Urmele descoperite pe fosile sugerează că aceștia puteau deveni pradă pentru vulturi, iar amenințarea atacurilor din aer ar fi putut influența evoluția umană, favorizând viața în grup, cooperarea și dezvoltarea comunicării, potrivit BBC.
În urmă cu aproximativ 2,8 milioane de ani, un copil din specia Australopithecus africanus, în vârstă de circa trei ani, a murit în ceea ce astăzi este Africa de Sud. Fosila sa, cunoscută drept „copilul de la Taung”, păstrează indicii ale unui posibil atac al unei păsări de pradă.
Specia care l-ar fi ucis nu este cunoscută cu certitudine. Însă perforațiile de sub orbite sunt compatibile cu urmele lăsate de ghearele unui vultur. Comparațiile cu rămășițele unor maimuțe vânate de păsări în prezent susțin această explicație.
Cazul oferă o perspectivă asupra pericolelor cu care se confruntau strămoșii noștri, într-o lume în care prădătorii puteau ataca atât de la sol, cât și din aer.
Cum au apărut păsările uriașe
După impactul asteroidului care a provocat dispariția dinozaurilor non-aviari, în urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani, praful a acoperit cerul, vegetația a fost grav afectată, iar hrana a devenit greu de găsit. Semințele rămase au reprezentat însă o resursă pentru unele dintre păsările supraviețuitoare.
Dispariția multor prădători a eliberat nișe ecologice, iar unele linii de păsări au evoluat ulterior către dimensiuni impresionante.
Nu toate erau carnivore. În Australia au existat păsări erbivore din familia Dromornithidae, unele mai grele decât o vacă. Alte specii s-au adaptat vieții deasupra oceanelor: Pelagornis sandersi, ale cărei fosile au fost descoperite în Carolina de Sud, avea o anvergură a aripilor de aproximativ șapte metri și se numără printre cele mai mari păsări zburătoare cunoscute.
Alte păsări au ocupat poziții de prădători de vârf. Unele dintre aceste specii aveau să trăiască în aceleași regiuni cu strămoșii oamenilor sau, mult mai târziu, cu oamenii moderni.
Indiciile de pe craniul copilului de la Taung
„De când există primate, există și păsări răpitoare. Iar păsările răpitoare au vânat întotdeauna primate, inclusiv pe noi și rudele noastre”, afirmă Scott McGraw, primatolog la Universitatea de Stat din Ohio, în Statele Unite.
McGraw a studiat rămășițele a peste 600 de primate ucise de păsări de pradă, inclusiv vulturi încoronați africani, în pădurea Taï din Coasta de Fildeș. El a identificat leziuni asemănătoare celor observate pe fosila copilului de la Taung.
Mai multe cranii de maimuță prezentau deteriorări ale planșeului orbitei, suprafața osoasă din partea inferioară a cavității oculare. Potrivit cercetătorului, acestea apăreau acolo unde vulturul scosese ochii victimei cu ciocul sau cu o gheară.
„Unul dintre evaluatorii studiului nostru a mers la depozitul de fosile, a examinat copilul de la Taung și a constatat că leziunile erau identice”, spune McGraw.
Primatologul consideră că atacurile păsărilor asupra strămoșilor oamenilor ar fi putut fi frecvente. O reexaminare a fosilelor deja descoperite, cu atenție la aceste urme, ar putea scoate la iveală și alte cazuri.
Pericolul din aer și avantajele vieții în grup
James Cole, arheolog la Universitatea din Brighton, în Marea Britanie, spune că dovezile paleoantropologice arată că strămoșii oamenilor erau, la rândul lor, pradă pentru alte animale.
Amenințările veneau de la numeroase specii, printre care păsări răpitoare, leoparzi, hiene și crocodili de mari dimensiuni. Necesitatea de a evita atacurile ar fi reprezentat o presiune evolutivă importantă.
Mersul pe două picioare ar fi putut facilita observarea prădătorilor. Totodată, cooperarea, protecția reciprocă și viața în grup puteau crește șansele de supraviețuire.
În cazul păsărilor răpitoare, numărul membrilor grupului ar fi avut o importanță deosebită, explică McGraw. Spre deosebire de animale precum leii sau lupii, care își pot urmări activ victimele, multe păsări de pradă atacă prin surprindere. Vulturii încoronați, de exemplu, se pot ascunde în copaci până când apare momentul potrivit.
Un grup mai numeros înseamnă mai mulți indivizi care pot observa pericolul și îi pot avertiza pe ceilalți, un avantaj cunoscut drept „efectul mai multor ochi”.
Ar fi putut atacurile să contribuie la apariția limbajului?
Viața în comunități mai mari ar fi putut favoriza și dezvoltarea comunicării, sugerează cercetătorii.
Cole explică faptul că împărțirea sarcinilor în interiorul unui grup necesită coordonare. Atunci când membrii comunității nu se mai pot vedea între ei, gesturile devin insuficiente, inclusiv pentru transmiterea unui avertisment despre apropierea unui prădător.
„Acolo începe limbajul să joace cu adevărat un rol”, spune arheologul.
McGraw indică și comportamentul primatelor actuale. Acestea pot folosi semnale de alarmă generale pentru mai multe tipuri de prădători, dar emit semnale specifice în prezența păsărilor răpitoare.
În opinia sa, asemenea forme de comunicare ar putea fi interpretate ca precursoare ale limbajului uman. Legătura dintre atacurile păsărilor și evoluția limbajului rămâne însă o ipoteză.
Giganții care au trăit alături de primii oameni din Americi
Printre păsările uriașe cu care s-ar fi întâlnit primii oameni ajunși în Americi se numărau teratornii, păsări carnivore asemănătoare condorilor. Acestea consumau atât cadavre, cât și pradă vie, iar unele puteau înghiți animale întregi.
Potrivit lui Joanne Cooper, specialistă în colecțiile de anatomie aviară de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, aceste păsări puteau folosi curenții ascendenți pentru a se ridica în aer.
Aiolornis incredibilis, specie care a trăit în regiuni din actualele California și Nevada, avea o anvergură a aripilor de până la 5,5 metri. Mai la nord, în Oregon, Teratornis woodburnensis atingea o anvergură de aproximativ patru metri.
Această din urmă specie a trăit în urmă cu circa 12.000 de ani. Rămășițele sale au fost descoperite alături de cele ale mamuților, mastodonților și leneșilor tereștri, dar și de urme ale prezenței oamenilor timpurii.
Teratornii au dispărut în urmă cu aproximativ 10.000 de ani. Cooper sugerează că aceste păsări ar fi putut inspira legendele despre „Pasărea Tunetului”, o ființă cu aripi colosale, asociată cu tunetele și fulgerele în tradițiile unor populații indigene nord-americane.
Vulturul lui Haast, un „tigru zburător”
În Noua Zeelandă, o altă pasăre uriașă ar putea sta la originea unor legende despre răpirea copiilor: vulturul lui Haast.
Cooper îl descrie drept un „tigru zburător”. Pasărea, astăzi dispărută, cântărea aproximativ de două ori mai mult decât o harpie adultă, una dintre cele mai mari acvile care trăiesc în prezent.
Vulturul lui Haast vâna moa, păsări nezburătoare uriașe, care puteau ajunge la aproximativ patru metri înălțime. Ataca de sus și lovea prada în spate cu gheare lungi de circa zece centimetri.
„Vedem aceste urme uriașe de gheare pe unele oase pelviene de moa”, spune Cooper.
Potrivit specialistei, vulturul ar fi fost capabil să atace și oameni, iar copiii ar fi fost vulnerabili. Această posibilitate ar putea explica legătura făcută de experți între specie și legenda maori despre Te Hokioi, o pasăre uriașă care răpea copii.
Relatări despre presupuse atacuri asupra copiilor au apărut și mult mai recent. Un articol de presă din secolul al XIX-lea, din Tennessee, descria un băiat luat de o pasăre prezentată drept un „vultur cenușiu uriaș” și recuperat ulterior nevătămat. O asemenea relatare istorică nu are însă aceeași valoare probatorie ca dovezile fosile.
De ce au dispărut marile păsări de pradă
Pleistocenul, început în urmă cu aproximativ 2,6 milioane de ani, a fost marcat de glaciațiuni și de oscilații climatice puternice. Spre sfârșitul acestei epoci, încheiate acum aproximativ 11.700 de ani, numeroase mamifere de mari dimensiuni și păsări răpitoare uriașe dispăruseră.
Rolul schimbărilor climatice și cel al oamenilor în dispariția megafaunei rămân subiecte de cercetare. Extinderea populațiilor umane și transformarea ecosistemelor s-au suprapus însă cu pierderea multor specii de animale mari.
„Fie încercam să le mâncăm, fie eram în competiție cu ele”, spune Cooper.
Specialista consideră că această istorie ar putea contribui la explicarea relației ambivalente dintre oameni și păsările de pradă: „Suntem fascinați de ele, le venerăm, dar nu suntem neapărat foarte încântați să trăim alături de ele”.
Editor : Ș.A.