Săptămâna trecută, NATO a început exercițiul anual Steadfast Noon pentru a asigura pregătirea nucleară a alianței, chiar dacă administrația Trump urmărește o politică ce amenință să o submineze. Lansat în februarie, NATO 3.0 este ideea lui Elbridge Colby, subsecretarul Apărării pentru politică. La baza sa se află presupunerea că Statele Unite își pot reduce rapid angajamentele convenționale față de Europa, păstrându-și în același timp rolul de lider în alianță, atât timp cât Europa continuă să se bazeze pe garanția nucleară americană. Colby prezintă această schimbare ca pe o reechilibrare a alianței, atrăgând statele europene să își asume responsabilitatea pentru apărarea convențională a continentului, în timp ce Washingtonul își îndreaptă atenția către Indo-Pacific, notează o analiză Foreign Policy.
Riscul de despărțire a forțelor convenționale de cele nucleare
Abordarea reprezintă o încercare a Washingtonului de a avea ambele variante – de a reduce efectivele fără a-și sacrifica influența sau a afecta descurajarea nucleară extinsă. În realitate, însă, ar compromite apărarea Europei, ar diminua influența Washingtonului, ar slăbi garanția nucleară a SUA și ar genera riscuri de proliferare – subminând în cele din urmă obiectivele politicii și interesele naționale ale SUA, subliniază sursa citată.
Viziunea lui Colby remodelează deja amprenta SUA în Europa. În luna mai, Departamentul Apărării a anunțat planuri de retragere a aproximativ 5.000 de soldați din Germania și de anulare a desfășurării acolo a unui batalion de atac cu rază lungă de acțiune. Brigada rotativă americană din România s-a întors acasă fără înlocuitori în octombrie anul trecut, iar rapoartele sugerează că alți 25.000 până la 40.000 de soldați ar putea părăsi Europa.
Washingtonul a propus, de asemenea, reducerea contribuției sale la Modelul de Forțe NATO – rezerva de forțe pusă la dispoziție pentru operațiunile NATO – cu o treime până la jumătate. Se pare că Statele Unite intenționează să reducă semnificativ numărul aeronavelor și al navelor de război disponibile în caz de criză, inclusiv un portavion, avioane de recunoaștere, zeci de avioane F-16 și F-15E și, pontențial, jumătate din aprovizionarea actuală cu drone MQ-9 înarmate de SUA aflate în prezent în Europa.
Pe măsură ce forțele convenționale se retrag, se așteaptă ca forțele nucleare să joace un rol mai important. Colby a promis că Washingtonul „va continua să ofere SUA un factor de descurajare nucleară extins”, și există rapoarte conform cărora Statele Unite iau în considerare extinderea bazelor de aeronave cu dublă capacitate și desfășurarea de focoase nucleare dincolo de cele șase țări gazdă actuale ale alianței, eventual în Polonia și statele baltice. Potrivit a două surse anonime citate de Financial Times, prezența nucleară suplimentară este menită să demonstreze rezistența umbrelei nucleare americane în ciuda retragerii forțelor convenționale.
Totuși, a convinge un adversar că președintele SUA ar risca New York-ul pentru a salva Riga a fost întotdeauna o sarcină dificilă. Din punct de vedere istoric, Washingtonul a consolidat credibilitatea acestui angajament asigurându-se că un atac convențional pe teritoriul NATO ar putea declanșa o escaladare nucleară imprevizibilă. Trupele americane din Europa servesc astfel drept un semnal de alarmă: un președinte ar putea ezita să ordone un atac nuclear pentru a apăra Germania sau Polonia, dar ar calcula diferit dacă soldații americani ar fi amenințați. În timpul Războiului Rece, staționarea forțelor americane pe teritoriul european a fost o tactică deliberată de a combina apărarea europeană cu protecția americanilor.
Viziunea lui Colby, în schimb, tratează forțele convenționale și nucleare ca domenii separabile, atribuind responsabilitatea pentru primele Europei și pentru cele din urmă Statelor Unite. O astfel de diviziune clară poate avea sens pe hârtie, dar este nerealistă în practică. O retragere convențională grăbită a SUA ar slăbi capacitatea Europei de a se apăra sub pragul nuclear, erodând în același timp credibilitatea garanției nucleare a SUA. Este un experiment periculos, cu două tăișuri, care subminează simultan ambii piloni ai descurajării.
Cum s-ar gestiona o escaladare
Împărțirea responsabilităților convenționale și nucleare creează, de asemenea, noi provocări pentru gestionarea escaladării.
De exemplu, doctrina militară rusă reflectă îngrijorările legate de utilizarea de către NATO a armelor convenționale pentru a efectua atacuri de contracarare împotriva arsenalului nuclear al Rusiei – un scenariu în care cele două domenii se suprapun. Atribuirea responsabilității convenționale Europei și a responsabilității nucleare Statelor Unite nu produce o separare clară. Atacurile convenționale pot lovi ținte strategice, iar pragul Moscovei pentru un răspuns nuclear nu poate fi cunoscut în avans. NATO 3.0 ar bifurca scara escaladării, fragmentând comanda, complicând operațiunile aliate și oferind Moscovei noi oportunități de a exploata diviziunile din cadrul alianței.
Această problemă este agravată de dependența Europei de Statele Unite pentru capacitățile convenționale de atac cu rază lungă de acțiune. Anularea desfășurărilor de rachete hipersonice Tomahawk și Dark Eagle subliniază amploarea acestei lacune. Alternativele europene au întâmpinat eșecuri; Institutul Kiel estimează, optimist, că Europa va avea nevoie de cel puțin trei până la cinci ani pentru a desfășura astfel de capacități, presupunând că finanțarea necesară se va materializa. Până atunci, Europa nu va putea să se descurce într-un conflict convențional de înaltă performanță cu Rusia.
Mai mult, ideea că Statele Unite ar intra într-o criză doar în pragul escaladării nucleare sfidează logica. NATO 3.0 îi oferă, practic, președintelui o justificare predefinită pentru retragerea sprijinului convențional („Asta e treaba Europei”), necesitând în același timp o decizie afirmativă pentru a amenința cu escaladarea nucleară. Este de neconceput ca Washingtonul să evite riscul unui război convențional în numele Europei, dar să accepte cumva riscurile mult mai mari ale unui război nuclear. Fără o implicare semnificativă a forțelor americane în operațiuni convenționale și un rol central în gestionarea escaladării, semnalizarea nucleară credibilă din partea Washingtonului este extrem de îndoielnică. După aproape doi ani de ostilitate intensă față de aliații europeni, cel mai clar semnal venit de la Washington este că Europa este acum pe cont propriu.
Posibilitatea ca mai multe state NATO să aibă arme nucleare
Insistând că umbrela nucleară a SUA poate continua să protejeze Europa, NATO 3.0 încearcă, de asemenea, să împingă Europa către o mai mare partajare a sarcinilor, menținând în același timp un control asupra proliferării nucleare europene. În martie, Colby a declarat că Statele Unite se vor „opune cu vehemență” unui program nuclear european independent. Dar dacă NATO 3.0 adâncește sentimentul de vulnerabilitate al aliaților, s-ar putea întoarce împotriva sa și ar putea produce exact rezultatul pe care Colby speră să-l evite.
Cele trei puteri nucleare ale NATO – Statele Unite, Regatul Unit și Franța – își păstrează controlul independent asupra arsenalelor și a procesului decizional nuclear. Însă, în timp ce Washingtonul și Londra se coordonează prin intermediul structurii de planificare nucleară a NATO, Parisul nu o face.
NATO a considerat din punct de vedere istoric aceste centre separate de luare a deciziilor ca un atu care complică calculele rusești. În realitate, însă, arsenalul american rămâne coloana vertebrală a descurajării nucleare a alianței, oferind Washingtonului o influență imensă asupra strategiei, planificării și operațiunilor NATO. Pe măsură ce Regatul Unit și Franța își consolidează cooperarea în ceea ce privește o abordare mai explicit europeană a descurajării extinse, Statele Unite riscă să piardă influența conferită de rolul lor îndelungat de garant suprem al alianței.
Perspectiva extinderii protecției nucleare a Regatului Unit și Franței la restul Europei câștigă deja teren, pe măsură ce cresc îndoielile cu privire la fiabilitatea Washingtonului. În iulie 2025, Regatul Unit și Franța s-au angajat să dețină forțe nucleare independente, dar armonizabile, și au înființat un grup director nuclear comun. În martie, președintele francez Emmanuel Macron a anunțat că Franța își va extinde numărul de focoase nucleare și va adopta un cadru de descurajare avansată pentru a aprofunda cooperarea europeană în domeniul securității nucleare. Franța și Germania au înființat, de asemenea, propriul grup director nuclear, iar 10 state europene poartă acum discuții bilaterale structurate cu Parisul privind consultările nucleare și potențialele acorduri de găzduire.
Deocamdată, aceste eforturi servesc în primul rând ca o poliță de asigurare împotriva posibilității abandonului SUA. Există însă și un pericol, deși încă îndepărtat, ca alte state NATO să înceapă să ia în considerare achiziționarea propriilor arme nucleare. Polonia dezbate deja exact această chestiune. Într-un discurs adresat parlamentului din martie 2025, prim-ministrul Donald Tusk a sugerat țării „să urmărească cele mai avansate capabilități, inclusiv arme nucleare și arme neconvenționale moderne”. De asemenea, el a inclus Varșovia în inițiativa de descurajare avansată a Franței. Președintele polonez Karol Nawrocki, autodescris drept „un mare susținător al aderării Poloniei la proiectul nuclear”, a susținut că strategia de securitate a țării ar trebui să se bazeze pe dezvoltarea propriului potențial nuclear.
Noile state nucleare europene rămân o perspectivă îndepărtată, dar dacă NATO 3.0 are scopul de a liniști aliații, descurajând în același timp proliferarea, dovezile sugerează că are efectul opus.
Armonizarea pozițiilor Europei și SUA
Intuiția fundamentală a NATO 3.0 – aceea că Statele Unite ar trebui să încurajeze o mai mare partajare a sarcinilor la nivel european fără a încuraja proliferarea nucleară – este solidă. Problema este că aceste obiective nu pot fi atinse împreună într-un interval de timp atât de scurt. Există modalități mai bune de a echilibra partajarea sarcinilor, securitatea europeană și poziția Washingtonului în alianță, iar dacă administrația Trump va continua cu NATO 3.0, mai multe măsuri ar putea atenua riscurile.
În primul rând, Washingtonul ar trebui să adopte o politică formală fără surprize, de tipul celei propuse de oficialii olandezi, în cadrul căreia aliații ar primi o notificare prealabilă cu privire la redistribuirile SUA și ar avea un cuvânt de spus cu privire la potențialele retrageri de trupe, dacă nu chiar un drept de veto.
Washingtonul ar trebui apoi să stabilească un program de retragere etapizat, multianual, în consultare cu aliații, care să lege reducerile de repere specifice capabilităților europene și de evaluări comune ale amenințării din partea Rusiei.
Washingtonul ar trebui, de asemenea, să se angajeze să mențină sprijinul pentru capabilitățile care descurajează cel mai mult Moscova – în special pentru informații, supraveghere și recunoaștere; apărare aeriană; atacuri de precizie la distanță lungă; și logistică – până când forțele europene pot oferi capabilități echivalente, ceea ce ar putea fi peste ceva ani.
Consultarea cu Congresul este la fel de importantă. Sprijinul pentru NATO rămâne puternic pe Dealul Capitoliului, iar orice nou acord de securitate transatlantic va fi mai durabil dacă se bucură de sprijin bipartit. În plus, așa cum a arătat experiența administrației Trump, efectuarea de reduceri unilaterale riscă să aibă consecințe negative asupra Congresului: Legea de autorizare a apărării naționale din 2026 restricționează utilizarea fondurilor pentru reducerea nivelului trupelor americane din Europa sub 76.000 timp de mai mult de 45 de zile fără consultare cu NATO. O abordare metodică care să includă atât aliații, cât și Congresul ar ajuta, de asemenea, la evitarea momentelor jenante de elaborare a politicilor pe loc, cum ar fi momentul în care Washingtonul și-a retras forțele din Polonia, doar pentru ca Trump să își schimbe decizia, totul cu un cost pentru contribuabilul american.
Pentru a aborda provocările operaționale, NATO ar trebui să înființeze un organism permanent în cadrul Grupului său de Planificare Nucleară dedicat gestionării escaladării și altor probleme create de divizarea propusă între responsabilitățile convenționale și cele nucleare. Revizuirea la șase luni a posturii forțelor SUA în Europa, realizată de Departamentul Apărării, care are sarcina de a se asigura că „Europa își asumă responsabilitatea principală pentru apărarea sa convențională”, ar trebui să evalueze în mod explicit implicațiile pentru coordonarea convențional-nucleară și descurajarea extinsă.
Washingtonul ar trebui să urmărească, de asemenea, o mai mare coordonare nucleară în cadrul și dincolo de NATO. O opțiune ar fi stabilirea unui mecanism care să lege Grupul de Planificare Nucleară al NATO de grupurile de coordonare nucleară bilaterale conduse de Franța. În ciuda nevralgiei de lungă durată a Franței cu privire la participarea la structurile nucleare ale NATO, ar fi prudent ca aceste grupuri să discute despre coordonarea în situații de criză și să stabilească canale regulate de comunicare, pentru a evita ca divergențe să apară pentru prima dată în condiții de pericol considerabil.
Administrația Trump are dreptate când spune că diviziunea tradițională a responsabilităților pentru securitatea europeană era nesustenabilă. Însă NATO 3.0 se bazează pe o partiție impracticabilă și periculoasă între capacitățile convenționale și cele nucleare, o partiție care contrazice lecțiile istoriei și teoria descurajării. O redistribuire etapizată și consultativă a responsabilităților ar păstra mai bine descurajarea, ar transfera sarcinile și ar proteja influența SUA. O retragere prea rapidă și Washingtonul riscă să lase în urmă un NATO mai slab și o Rusie încurajată, dornică să-și testeze firul de apărare.
Editor : Ș.R.