Am condus, acum patru ani, ministerul responsabil de digitalizarea României (2022-2023). Am văzut din interior și ce poate face statul român atunci când are voință, așa cum a fost digitalizarea cazierului judiciar, care scutește peste un milion de români pe an de drumul la ghișeu, sau la lansarea în timp record a identității digitale prin ROeID.
Dar am văzut și ce ne ține pe loc. Am plecat din mandat cu o convingere pe care anii următori au întărit-o: problema digitalizării României nu a fost niciodată tehnologia. Nici măcar banii. Problema este arhitectura unui stat construit, în adâncul lui, pe hârtie, hârtie care „suportă orice”. Și o cultură instituțională care, în cel mai bun caz, digitalizează birocrația în loc să elimine drumul la ghișeu, iar în cel mai rău caz încă cere ștampilă deși nu mai e obligatorie de ani buni.
Scriu acest text pentru că, între timp, lumea s-a schimbat fundamental. Iar schimbarea aceasta oferă României o șansă unică, pe care nu avem voie să o ratăm: șansa de a arde o etapă întreagă de dezvoltare. Un „leapfrog”, cum spun economiștii. De la statul cu dosar cu șină direct la statul superinteligent.
Paradoxul românesc, în trei cifre
Să pornim de la realitatea de azi. Se știe că România are una dintre cele mai bune infrastructuri de internet din Europa: peste 90% dintre locuințe sunt conectate, cu viteze care fac invidioși vesticii. Avem una dintre cele mai mari comunități de specialiști IT din regiune, oameni care construiesc software pentru toată planeta. Și o fac foarte bine. Avem și primul unicorn românesc în tehnologie, UiPath, și încă unul pe drum, FlowX.
Și totuși: doar 17,4% dintre românii care folosesc internetul au interacționat digital cu statul în 2025, potrivit Institutului Național de Statistică, ultimul loc în Uniunea Europeană. La serviciile publice digitale pentru cetățeni, raportul Deceniului Digital 2025 ne plasează cu 20 de puncte sub media europeană; la serviciile pentru firme, distanța e și mai mare.
Cetățeanul român trăiește, așadar, un paradox aproape absurd: acasă are fibră optică de ultimă generație, dar la ghișeu i se cere, contrar legii (legea 9/2023, inițiată de mine) copie după buletin, la „xeroxul de după colț”. Statul e analog într-o țară digitală. Aceasta e o taxă invizibilă pe timpul, nervii și încrederea fiecărui român și o frână de mână trasă pentru fiecare antreprenor care așteaptă luni de zile un aviz, o aprobare, o finanțare.
Ce s-a schimbat în lume
Până de curând, „digitalizarea” însemna un lucru relativ modest: mutarea formularelor, eventual simplificate, în online. Estonia a făcut asta excepțional timp de douăzeci de ani, iar noi am privit-o cu admirație și cu resemnarea că „noi nu putem”.
Acum, inteligența artificială de tip agentic — sisteme care nu doar răspund la întrebări, ci percep, evaluează și execută sarcini întregi, cap-coadă, sub supraveghere umană — schimbă complet regulile jocului. Nu mai vorbim despre un ghișeu mutat online, ci despre un stat care lucrează în timp record pentru cetățean, nu invers.
Am citit recent, cu creionul în mână, raportul „The Agentic State”, coordonat de Luukas Ilves — unul dintre arhitecții statului digital estonian — împreună cu experți din 15 țări, sub egida Global Government Technology Centre din Berlin și cu sprijinul Băncii Mondiale, instituție în care mi-am format o parte din carieră. Documentul propune indicatori care sună, pentru un cetățean român, a science-fiction: orice serviciu public finalizat într-un minut; un serviciu public nou lansat într-o zi; 95% dintre solicitările simple rezolvate fără intervenție umană.
Science-fiction? În Ucraina — o țară în război de patru ani — autorizația de construire pentru persoane fizice se emite astăzi automat, în 15 minute, prin platforma Diia. Nu în 10 zile, cât dura înainte. Iar anul trecut Kievul a lansat primul agent național de inteligență artificială care consiliază, dar și prestează efectiv servicii publice. Qatarul emite autorizații de construire cu AI în două ore. Albania — vecina noastră din Balcani, nu în Silicon Valley — a desemnat un sistem AI, Diella, să supravegheze achizițiile publice, tocmai pentru că un algoritm nu are cumetri și nu ia comision. Estonia și-a rebotezat oficial strategia: de la „stat digital” la „stat agentic”.
Repet: Ucraina face asta sub bombardamente. Care mai e, atunci, scuza noastră?
De ce România poate și trebuie să facă saltul
Aici vine partea care mă interesează cu adevărat, pentru că diagnosticul fără soluție e doar bocet — un sport național la care nu mai vreau să concurez.
Istoria dezvoltării ne arată că țările care vin din urmă au un avantaj neașteptat: nu cară după ele povara sistemelor vechi. România nu a apucat să-și acopere teritoriul cu telefonie fixă și tocmai de aceea a adoptat mobilul mai repede decât alții. Nu am construit rețele bancare stufoase în anii ‘90 și tocmai de aceea plățile digitale au prins mai bine la noi. Același mecanism e valabil acum, la o scară mult mai mare: nu am terminat digitalizarea clasică a statului. Deci nu suntem prizonierii ei.
Țările care au investit două decenii în portaluri, formulare online și sisteme informatice interconectate vor trebui acum să le rescrie pentru era agentică. Noi putem construi direct pentru această eră. E ca și cum am fi întârziat atât de mult la gară, încât am prins trenul următor, care e mai rapid și mai confortabil.
Avem și fundația: identitatea electronică a intrat, în sfârșit, în telefoanele românilor, prin ROeID; cloud-ul guvernamental — proiect pe care l-am promovat ca ministru și care a trecut prin toate furcile caudine posibile — se construiește cu bani din PNRR și sper că se va și termina, așa cum au anunțat succesorii mei; ghiseul.ro a demonstrat că, acolo unde statul oferă un serviciu digital decent, românii îl folosesc. Și avem materia primă cea mai prețioasă: oamenii. Mințile strălucite. Inginerii români de software sunt deja printre cei care construiesc, în companiile globale, chiar tehnologia despre care vorbim.
Deci ceea ce ne lipsește e doar decizia, nu capacitatea. Cum spunea atât de profund Brâncuși: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu e să te pui în starea de a le face.”
Ce avem de făcut, concret
Nu propun aici o strategie de 300 de pagini. Am semnat destule și știu unde ajung. Propun șase decizii, fiecare perfect posibilă în următoarele 12 luni.
1. O țintă națională simplă, publică, măsurabilă. „Orice serviciu public va fi rezolvat în mai puțin de o oră, până în 2030.” O singură propoziție, asumată de Guvern și de toate partidele, monitorizată public, lună de lună. Fără acest KPI clar, orice strategie devine un obiect prăfuit pe un raft.
2. Trei servicii-reper în primul an. Nu digitalizăm tot statul deodată; alegem trei dureri reale — autorizația de construire, înmatricularea auto, dosarul de pensie — și le reconstruim cap-coadă cu agenți AI, după modelul ucrainean. Un succes vizibil valorează mai mult decât zece strategii: schimbă ce cred românii că e posibil. După care trecem la proiectele europene, unde putem accelera de 1000 de ori evaluarea, contractarea, monitorizarea și rambursarea – deci absorbția – la timp pentru următorul cadru financiar multianual (2028-2034).
3. Legislație pentru statul agentic și inovare în guvernare. Un cadru de tip „sandbox” care să permită instituțiilor să testeze agenți AI în condiții controlate, cu răspundere clară: decizia automată trebuie să poată fi întotdeauna verificată de un funcționar. AI-ul gestionează și accelerează dosarul; răspunderea rămâne, mereu, umană.
4. Datele statului, puse în ordine. Niciun agent AI nu poate lucra cu registre care se contrazic între ele. Principiul „o singură dată” (once only) — cetățeanul furnizează o informație statului o singură dată, iar instituțiile și-o transmit între ele — trebuie să devină obligatoriu și sancționabil, nu opțional și ignorat.
5. Oameni pregătiți, nu doar tehnologie cumpărată. Fiecare instituție centrală să aibă, în 12 luni, un nucleu de competență AI format, iar școlile de administrație publică să predea lucrul cu agenți AI așa cum au predat cândva lucrul cu calculatorul. Transformarea se construiește înăuntru, nu se externalizează la consultanți scumpi.
6. Achiziții publice care nu sugrumă inovarea. Statul român cumpără tehnologie ca așa cum încredințează lucrări de infrastructură: caiete de sarcini rigide, licitații de ani de zile, contestații infinite. Pentru AI avem nevoie de achiziții iterative, pe rezultate, deschise startup-urilor românești, nu doar integratorilor consacrați.
„Un calculator nu ia șpagă”
Am spus această frază acum ani de zile, după ce l-am auzit pe președintele Estoniei într-un discurs la Banca Mondială la Washington. Digitalizarea profundă a statului este despre confortul cetățenilor. Dar este și cel mai puternic instrument anticorupție pe care îl avem la dispoziție. Acolo unde procesul e automat, transparent și trasabil, acolo unde fiecare operațiune „lasă urme” care nu se pot șterge, dispare spațiul discreționar în care înflorește mica și marea corupție. Nu e întâmplător că Albania a pus achizițiile publice pe mâna unui AI, și nu a încă unei comisii.
Știu obiecțiile și le iau în serios. Da, există riscuri: sisteme care greșesc, date compromise, dependența de tehnologii pe care nu le controlăm. Răspunsul nu e să nu facem nimic, pentru că statul pe hârtie pierde acte, greșește calcule de pensii și e vulnerabil la abuz de decenii, doar că fără log-uri și fără posibilitatea de audit. Răspunsul e să construim cu garanții: supraveghere umană reală, infrastructură suverană — de aceea contează cloud-ul guvernamental și viitoarele modele românești lingvistice mari (LLM) —, standarde europene și dreptul fiecărui cetățean de a alege, oricând, interacțiunea cu un om.
Și nu, nu vorbim despre a înlocui funcționarii publici, ci despre a-i elibera de munca plictisitoare și repetitivă de copiat date dintr-un sistem în altul, ca să facă ceea ce niciun algoritm nu poate: să asculte, să înțeleagă, să decidă în cazurile grele.
Alegerea
Pașoptiștii au adus în România instituțiile Europei de atunci, după ce au devenit prima generație care a absolvit studii în străinătate și a revenit acasă. Brătienii au construit, „prin noi înșine”, infrastructura unei țări moderne.
Generația noastră are propria ei șansă istorică, iar fereastra e acum: în următorii doi-trei ani se decide care state intră în era guvernării inteligente și care rămân, încă o generație, la coada Europei, cu fibra optică trecând pe deasupra ghișeului la care cetățeanul așteaptă cu bonul de ordine în mână, ”să depună declarația online la etajul doi.”
România poate face saltul. Și e condamnată să îl facă. Avem infrastructura, avem oamenii, avem și avantajul întârziatului. Ne trebuie doar curajul de a decide că statul român intră, în sfârșit, în secolul XXI.
E o alegere, în fond, simplă: rămânem statul pe hârtie sau devenim statul superinteligent? Statul decredibilizat, slab și ineficient sau statul performant, suplu și de încredere pentru români? Răspunsul depinde de fiecare cetățean dar și de cei care iau decizii în numele nostru, iar problema zilelor noastre rămâne că avem încă mult prea mulți politicieni și mult prea puțini lideri.