Alexis de Tocqueville observa, analizând Vechiul Regim și Revoluția, că momentul cel mai periculos pentru un guvern rău este atunci când începe să se clatine sub propria greutate. În istorie, regimurile totalitare nu cad atunci când sunt cele mai represive, ci atunci când represiunea nu mai poate masca incompetența.
La ora la care scriu aceste rânduri, Teheranul este scufundat într-un întuneric digital, dar arde cu o intensitate pe care istoria o rezervă doar marilor revoluții. Ceea ce vedem desfășurându-se pe străzile din Isfahan, Tabriz sau Mashhad nu este o simplă revoltă a „pâinii”, ci colapsul structural al unei teocrații care și-a epuizat nu doar resursele, ci și timpul istoric.
Imaginile care răzbat prin blocada informațională – tineri sfidând gloanțele Gardienilor Revoluției, femei arzând simbolurile opresiunii – pot părea scene dintr-un film deja văzut în 2009, 2019 sau 2022. Însă diferența este fundamentală: frica a schimbat tabăra.
Regimul ayatollahilor, acea construcție hibridă între misticism religios și brutalitate stalinistă, se află astăzi în fața propriului său moment 1989. Iar pentru noi, pe flancul estic al NATO, miza acestui conflict depășește cu mult granițele Persiei. Căderea dictaturii de la Teheran ar putea însemna, printr-un efect de domino geopolitic, începutul sfârșitului pentru agresiunea rusă în Europa.
Anatomia unei prăbușiri anunțate
Iranul de astăzi este manualul perfect al statului eșuat. Cu o inflație de peste 60%, cu un rial transformat în hârtie fără valoare și cu o generație tânără – educată, conectată (în ciuda cenzurii) și profund secularizată – regimul islamic a rupt contractul social. Dar scânteia din ianuarie 2026 nu a fost doar economică. A fost realizarea colectivă că Împăratul este nu doar gol, ci și un vasal al unor interese străine.
Prețul plătit pentru această trezire națională este însă unul terifiant, mascat de o tăcere digitală asurzitoare. În timp ce organizațiile internaționale confirmă sute de victime, realitatea din teren pare să fie mult mai sângeroasă. Rapoartele opoziției și scurgerile de informații indică un bilanț halucinant, estimat la peste 2.000 de morți în doar câteva zile – cifre care ar transforma represiunea actuală în cel mai mare masacru politic din istoria modernă a Iranului. Aceasta nu este o simplă intervenție a forțelor de ordine, ci un război civil unilateral, în care regimul execută cu sânge rece o generație întreagă pentru a-și prelungi agonia.
Poporul iranian, moștenitorul unei civilizații milenare, a refuzat să mai fie sacrificat pe altarul ambițiilor imperiale ale unei clici clericale. Sloganurile care se aud astăzi – „Nu Gaza, nu Liban, viața mea e pentru Iran” sau invocarea numelui Pahlavi – sunt strigăte de disperare ale unei națiuni care vrea să reintre în modernitate.
Geopolitica speranței: De ce contează pentru România?
Aici intervine dimensiunea de realpolitik pe care trebuie să o înțelegem la București. Iranul nu este doar o tragedie a drepturilor omului; Iranul a fost, în ultimii ani, „benzinăria” și „arsenalul” mașinăriei de război a lui Vladimir Putin.
Timp de ani de zile, dronele Shahed, asamblate în fabricile controlate de IRGC (Corpul Gardienilor Revoluției), au terorizat orașele ucrainene și au căzut, nu de puține ori, periculos de aproape de casele românilor din Delta Dunării. Rachetele balistice iraniene au oferit Moscovei capacitatea de a continua un război de uzură criminal.
Scutul antirachetă de la Deveselu a fost conceput și amplasat tocmai pentru a contracara amenințarea existențială iraniană. Această investiție de peste 2,5 miliarde de euro, operată în tandem cu partenerii americani, își demonstrează acum, mai mult ca oricând, „raison d’être-ul”: protecția în fața rachetelor cu rază lungă de acțiune ale unui regim care a acționat ilegal și clandestin pentru a deveni o putere nucleară.
Un Iran liber înseamnă o Rusie amputată strategic.
Dacă regimul de la Teheran se prăbușește, axa Moscova-Teheran-Phenian – această „Axă a Răului” reșapată pentru secolul XXI – primește o lovitură mortală.
- Securitate militară: O putere democratică sau de tranziție la Teheran va sista imediat livrările de armament către Rusia. Fără fluxul constant de drone ieftine, capacitatea Rusiei de a satura apărarea antiaeriană a Ucrainei (și implicit a NATO) scade dramatic.
- Securitate energetică: Reintrarea Iranului în circuitul economic global, fără sancțiuni, ar inunda piața cu petrol și gaze. O scădere a prețului barilului este coșmarul suprem al Kremlinului, al cărui buget depinde vital de prețurile ridicate la energie. Prăbușirea ayatollahilor ar putea accelera falimentul Federației Ruse.
- Redesenarea Orientului Mijlociu: China, care a pariat pe stabilitatea autoritară a Iranului pentru proiectul său Belt and Road, ar pierde un pilon esențial. Influența Beijingului ar fi limitată, iar Statele Unite și aliații săi ar putea stabiliza o regiune care a exportat instabilitate timp de patru decenii.
Dilema morală și lecția istoriei
Nu putem ignora nici dimensiunea morală. România, o țară care și-a câștigat libertatea cu sânge în decembrie 1989, are o datorie istorică de a nu tăcea. Imaginile cu tinerii iranieni împușcați în stradă sunt ecoul propriului nostru trecut.
Vedem astăzi o ezitare în unele cancelarii occidentale, o teamă de „haosul” care ar putea urma căderii regimului. Este aceeași teamă conservatoare pe care o vedeam în 1989, când unii lideri vestici preferau o Uniune Sovietică reformată, dar stabilă, în locul unei libertăți imprevizibile. Aceasta este o eroare de judecată. Nu există stabilitate reală construită pe teroare. Așa-zisa „stabilitate” oferită de Khamenei a însemnat export de terorism, finanțarea Hamas și Hezbollah și destabilizarea globală.
Haosul controlat al unei tranziții democratice este infinit preferabil certitudinii sumbre a unei dictaturi militare teocratice.
Statele Unite, sub o nouă paradigmă de presiune maximă, și aliații europeni trebuie să fie fermi. Mesajul președintelui Trump – „Dacă trageți în ei, vom răspunde” – deși contondent, reflectă o realitate necesară: dictatorii nu înțeleg decât limbajul forței și al determinării. Nu este momentul pentru jumătăți de măsură sau pentru negocieri de culise pentru relansarea unor acorduri nucleare defuncte.
O fereastră de oportunitate
Suntem martorii unui moment de răscruce. Istoria nu este liniară; ea cunoaște salturi bruște, discontinuități violente care schimbă harta lumii peste noapte. Ceea ce se întâmplă în Iran are potențialul de a fi un astfel de moment.
Dacă revoluția iraniană reușește, anul 2026 ar putea marca începutul declinului global al autoritarismului. Ar trimite un semnal înghețat pe șira spinării regimurilor de la Minsk și, mai ales, Moscova. Ar demonstra că nicio cantitate de propagandă și nicio forță de securitate nu pot stinge dorința fundamentală de demnitate umană.
Pentru România, implicația este clară: securitatea noastră națională trece astăzi și prin Teheran.
Trebuie să fim vocali în forurile internaționale, la UE și NATO, pentru susținerea poporului iranian. Nu doar din empatie, ci din calcul strategic lucid. Un Iran care nu mai este inamicul propriului popor va înceta să mai fie inamicul lumii libere. Iar când „benzina” rusească se va termina, mașinăria de război de la Est se va opri.
Curajul iranienilor ne oferă o șansă istorică. Să nu o irosim prin indiferență. Dictaturile par eterne până în ziua în care nu mai sunt. Iar acea zi, pentru Republica Islamică, pare să fi sosit.