Războiul din Iran a scos la iveală încă o dată tensiunile dintre spaniolul Pedro Sánchez și Donald Trump. Cei doi lideri s-au ciocnit în repetate rânduri în ultimul an, inclusiv în legătură cu opoziția continuă a Spaniei față de comportamentul Israelului în Gaza, refuzul acesteia de a crește cheltuielile NATO peste 2% din PIB și, acum, refuzul de a susține războiul SUA împotriva Iranului, scrie The Conversation într-o analiză a relațiilor dintre cele două țări și posibila râsfrângere a efectelor asupra restului Europei.
La sfârșitul lunii februarie, Spania a interzis SUA să folosească bazele militare comune din Rota și Morón pentru operațiuni legate de războiul cu Iranul. Ca urmare, un Trump furios a declarat: „Vom întrerupe toate relațiile comerciale cu Spania. Nu vrem să avem nimic de-a face cu Spania.”
De atunci, Sánchez și-a întărit opoziția într-un discurs televizat la nivel național, în care a afirmat cu emfază poziția guvernului spaniol: „No a la guerra”, nu războiului. Pe rețelele de socializare, el a afirmat, de asemenea: „NU încălcărilor dreptului internațional” și „NU iluziei că putem rezolva problemele lumii cu bombe.”
O astfel de sfidare directă a administrației Trump ar putea implica riscuri politice pentru Sánchez. Într-adevăr, reacțiile la război din partea altor state europene au fost mult mai moderate. În aceste condiții, de ce a adoptat Sánchez o poziție atât de neobișnuit de conflictuală?
Conflictul este prezentat ca o chestiune de geopolitică sau de drept internațional, dar este mai bine înțeles ca o chestiune de politică internă care modelează politica externă. Cultura politică istorică anti-război a Spaniei, dinamica coaliției de guvernare de stânga a lui Sánchez și stimulentele electorale interne contribuie toate la explicarea poziției neobișnuit de ferme a Madridului.
Fantoma Irakului
În discursul său recent, Sánchez a făcut o referire specifică la războiul din Irak din 2003:
„Acum douăzeci și trei de ani, o altă administrație americană ne-a târât într-un război în Orientul Mijlociu”, a spus el. „Un război care, în teorie, se spunea la vremea respectivă că este purtat pentru a elimina armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, pentru a aduce democrația și pentru a garanta securitatea globală, dar… a declanșat cel mai mare val de insecuritate pe care l-a suferit continentul nostru de la căderea Zidului Berlinului.”
În 2003, prim-ministrul spaniol José María Aznar s-a alăturat coaliției conduse de SUA pentru a-l răsturna pe Saddam Hussein. Decizia a declanșat proteste masive în toată țara și a contribuit parțial la înfrângerea lui Aznar în alegerile din 2004. Adversarul său, José Luis Rodríguez Zapatero, din Partidul Socialist, a condus o campanie electorală bazată pe promisiunea de a retrage trupele din Irak, pe care a îndeplinit-o imediat după preluarea mandatului.
Războiul din Irak a modelat fundamental atitudinea publicului spaniol față de intervenția militară în Orientul Mijlociu, iar moștenirea sa explică instinctul lui Sánchez de a distanța Spania de războiul cu Iranul. Poziția sa nu este doar ideologică – ea reflectă amintirea cât de dăunător poate fi din punct de vedere politic pentru un guvern spaniol să se alinieze intervențiilor SUA.
Politica de coaliție și semnalele electorale timpurii
Poziția lui Sánchez față de războiul din Iran poate fi analizată și în lumina evoluțiilor politice actuale din țară. Sánchez guvernează cu sprijinul partidelor de stânga care se opun ferm intervenției militare americane. Susținerea Washingtonului, sau chiar facilitarea războiului prin bazele americane, ar putea risca destabilizarea acelei coaliții. Dar calculul politic ar putea merge și mai departe.
Sánchez și-a câștigat reputația de a supraviețui în mod repetat crizelor politice. În ciuda scăderii în sondaje și a scandalurilor continue din cadrul partidului său și al cercului său restrâns, el pare să parieze că profunda nepopularitate a lui Trump în Spania va funcționa în cele din urmă în avantajul său, în special în rândul bazei sale de stânga.
Rezultatele electorale recente sugerează că strategia ar putea avea ecou în rândul alegătorilor. În alegerile regionale mult așteptate din Castilla y León, desfășurate duminica trecută, Partidul Socialist (PSOE) al lui Sánchez și-a mărit reprezentarea, câștigând două locuri suplimentare, în ciuda sondajelor care sugerau că partidul ar putea pierde teren semnificativ.
Deși o singură bătălie electorală regionalaă nu poate determina tendințele naționale, rezultatul oferă un indiciu timpuriu că o poziție fermă împotriva războiului s-ar putea să nu atragă costurile politice interne prevăzute de critici. Dimpotrivă, aceasta ar fi putut consolida popularitatea lui Sánchez dincolo de granițele de partid în rândul alegătorilor sceptici față de escaladarea militară, critici la adresa lui Donald Trump și susținători ai unei politici externe europene mai independente.
Dacă Sánchez va avea dreptate, acest lucru ar justifica și poziția guvernului spaniol față de NATO. În iunie 2025, Spania a refuzat să-și majoreze cheltuielile de apărare pentru a atinge ținta de 5% propusă de Trump pentru NATO, ceea ce a stârnit critici dure din partea președintelui american. Disputa reflectă o realitate politică mai amplă: cheltuielile mai mari pentru apărare sunt nepopulare în rândul electoratului spaniol.
Privită în acest context, confruntarea legată de războiul cu Iranul face parte dintr-un model mai îndelungat în care considerentele politice interne modelează poziția Spaniei în cadrul alianței transatlantice.
Presiuni interne în întreaga Europă
Poziția Spaniei poate părea neobișnuit de conflictuală, dar reacția Europei la războiul cu Iranul a fost departe de a fi unitară. O mare parte din această diversitate reflectă presiunile politice interne diferite cu care se confruntă liderii europeni.
În Germania, cancelarul Friedrich Merz a evitat inițial criticile directe la adresa atacurilor americane și a pus, în general, accentul pe unitatea transatlantică. Cu toate acestea, el a avertizat împotriva unui conflict prelungit și a subliniat că Germania „nu este parte la acest război” și nu dorește să devină una, evidențiind îngrijorările legate de perturbările economice și instabilitatea regională.
Marea Britanie a adoptat o poziție la fel de prudentă. Prim-ministrul Keir Starmer a insistat asupra clarității obiectivelor SUA și a justificării legale înainte de a se angaja în sprijin militar, punând accentul pe diplomație și securitatea maritimă mai degrabă decât pe implicarea directă în conflict.
Giorgia Meloni din Italia și-a exprimat îngrijorarea cu privire la legalitatea războiului, dar a evitat condamnarea directă a Washingtonului. Guvernul său a pus accentul pe respectarea acordurilor existente care reglementează bazele militare americane, mai degrabă decât pe blocarea totală a utilizării acestora, reflectând atât legăturile puternice de securitate ale Italiei cu Statele Unite, cât și alinierea politică a lui Meloni cu conservatorii transatlantici.
Imaginea de ansamblu este cea a unui răspuns european fragmentat. Pe tot continentul, guvernele echilibrează propriile constrângeri politice interne cu calculele strategice internaționale mai ample.
Un test decisiv pentru Europa
Răspunsul Spaniei la războiul cu Iranul poate oferi cel mai clar exemplu de până acum al modului în care politica internă modelează reacția Europei la conflict. Timpul va arăta dacă poziția lui Sánchez se dovedește sustenabilă din punct de vedere politic pe plan intern și dacă face din Spania campioana unei abordări europene mai asertive față de Washington sau doar o excepție.
Dacă strategia se dovedește de succes, ar putea încuraja alți lideri europeni să riposteze împotriva Washingtonului. Dacă însă se întoarce împotriva lor, reacția prudentă a Europei va deveni probabil și mai înrădăcinată.
În orice caz, acest episod ilustrează o realitate mai amplă a relațiilor internaționale. Deciziile de politică externă pot fi prezentate ca chestiuni de drept internațional sau de principiu, dar în sistemele democratice ele sunt adesea modelate în primul rând de presiunile politice interne.
Citește și:
Editor : B.E.