Într-o serie de declarații recente, patriarhul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse a susținut că soldații ruși care luptă – și mor – în Ucraina nu încalcă porunca „Să nu ucizi”, ci îndeplinesc o datorie sacră: apărarea patriei.
În reinterpretarea sa, uciderea lor nu este etichetată drept crimă, ci „apărarea patriei”, participarea lor este o „faptă eroică plăcută lui Dumnezeu”, iar chiar și moartea lor în luptă este o cale către iertarea păcatelor, arată o analiză a Institutului Rober Lansing
Această opinie este mai mult decât o declarație politică controversată – ea reprezintă o inovație teologică radicală. Ea se îndepărtează brusc de secole de învățături morale creștine în ortodoxie, catolicism și protestantism.
Ce spune de fapt cea de-a șasea poruncă
În centrul disputei se află interpretarea celei de-a șasea porunci. În ebraică, porunca sună לֹא תִּרְצָח (lo tirtsach) — tradusă mai precis ca „Să nu ucizi”, mai degrabă decât „Să nu omori”.
Această distincție a fost întotdeauna importantă. În gândirea creștină clasică, uciderea și omorul nu sunt sinonime. În anumite circumstanțe strict definite — de exemplu, autoapărarea, protejarea inocenților sau pedeapsa capitală sancționată de stat — luarea vieții a fost uneori considerată moral acceptabilă. Ceea ce este interzis este uciderea nedreaptă, crima sau războiul purtat pentru cucerire sau agresiune.
Mai mult, odată cu apariția Noului Testament, standardul moral se schimbă și mai mult. Învățăturile lui Hristos — „Fericiți sunt cei care aduc pacea” (Matei 5:9), „Pune sabia la locul ei” (Matei 26:52), „Iubiți-vă dușmanii” (Matei 5:44) — nu se referă doar la minimul legal, ci la o chemare la nonviolență radicală și iubire față de aproapele.
Astfel, chiar și atunci când forța este acceptată cu reticență, violența rămâne tragică din punct de vedere moral — nu o sursă de onoare sau merit spiritual.
Tradiția patristică și canonică: războiul ca pericol spiritual
Biserica primară a considerat în mod constant uciderea — chiar și în timp de război — ca fiind periculoasă din punct de vedere spiritual. Una dintre cele mai clare declarații vine de la Sfântul Vasile cel Mare. În Canonul 13, el a decretat că orice soldat care ucide în război trebuie să facă penitență, iar chiar și cei a căror ucidere este „justificată” trebuie să se abțină de la împărtășanie timp de ani de zile. În cuvintele lui Vasile, „un soldat care ucide în război nu este curat”.
Alți Părinți ai Bisericii au adoptat atitudini similare: unii (cum ar fi Tertulian) susțineau că creștinii nu ar trebui să servească deloc ca soldați; alții (cum ar fi Sfântul Atanasie sau Sfântul Ioan Gură de Aur) permiteau apărarea celor nevinovați, dar nu celebravă și nu sfințeau niciodată uciderea. Nicăieri în literatura patristică nu există o doctrină a „războiului sfânt” sau o aprobare a cuceririi violente.
În creștinismul răsăritean, spre deosebire de unele tradiții medievale occidentale, nu s-a dezvoltat o teologie a „războiului drept” sau a „războiului sfânt”. Biserica răsăriteană a pus accentul pe ascetism, luptă spirituală, umilință — nu pe militarism sau cuceriri imperiale.
Astfel, poziția tradițională a creștinilor ortodocși încadrează războiul — chiar și cel defensiv — ca un eșec tragic al comunității umane, o pată pe suflet, mai degrabă decât o sursă de glorie sau mântuire.
Patriotismul deghizat în teologie: rădăcinile politice ale rupturii
Reinterpretarea propusă de patriarhul Kirill nu provine dintr-o evoluție teologică sau canonică recunoscută, ci reflectă mai degrabă o teologie politică. Elementele centrale ale acestei teologii includ ideologia „lumii ruse” (Русский мир), o viziune romantică a unității slave, loialitatea față de stat ridicată la rangul de virtute religioasă și noțiunea că Rusia are o misiune sacră de a-și apăra și chiar de a-și extinde sfera de influență sub protecția divină.
În practică, discursul lui Kirill fuzionează identitatea Bisericii și a Statului — combinând ascultarea față de stat cu ascultarea față de Dumnezeu. Aceasta este o ecou clar al ceea ce Biserica a avertizat de-a lungul istoriei: subordonarea autorității spirituale față de puterea lumească.
Prin redefinirea războiului — inclusiv agresiunea sau cucerirea — ca o luptă spirituală sau o misiune sfântă, această teologie încearcă să transforme ceea ce sunt în esență alegeri politice în imperative religioase. Rezultatul: barierele morale care au protejat mult timp etica creștină se prăbușesc, fiind înlocuite de ceea ce poate fi descris doar ca un misticism politicizat al puterii.
De ce această reinterpretare nu poate fi conciliată cu ortodoxia autentică
De la Scriptură, prin tradiția patristică, până la dreptul canonic, consensul a fost ferm: violența, uciderea, războiul — în realitatea lor tragică — nu pot fi sfințite. Când moartea vine pe câmpul de luptă, ea poate justifica durerea, pocăința, lamentarea, nu sărbătorirea sau recompensa spirituală.
Prin ridicarea uciderii la rangul de virtute spirituală, poziția lui Kirill nu numai că respinge secole de teologie morală creștină consacrată, ci amenință să transforme însăși biserica într-un instrument ideologic al statului. Consecințele depășesc dezbaterea: în practică, ele sancționează atrocitățile, dezumanizează victimele și șterg distincția dintre imperiu și Evanghelie.
Într-o perioadă de război, astfel de reinterpretări sunt periculoase — deoarece acordă legitimitate religioasă violenței, mutând conversația despre viață și moarte de la teologia morală la oportunitatea politică.
Editor : Sebastian Eduard