Până în acel moment, războiul era ceva ce se petrecea în alte părți ale Teheranului. Nu afectase viețile lui „Setareh” și ale colegilor ei. Apoi a auzit un zgomot amenințător, iar vibrațiile au ajuns până în birou. Le-a strigat colegilor: „Cred că e o bombă”. Au părăsit birourile și au urcat scările până pe acoperișul clădirii. „Am văzut fumul ridicându-se spre cer, dar nu știam ce loc fusese ținta”, și-a amintit ea, conform BBC.
„După aceea, toți angajații companiei au intrat în panică. Oamenii strigau, țipau și fugeau. Timp de una sau două ore, situația a rămas așa, un haos total”. În aceeași zi, șeful ei a închis afacerea și și-a concediat angajații.
În ciuda cenzurii stricte impuse de stat, BBC a reușit să apeleze la surse de încredere de pe teren pentru a obține mărturii de la o serie de iranieni din diferite părți ale țării.
Numele real al lui Setareh nu poate fi dezvăluit și nici ocupația – niciun detaliu care ar putea să o identifice în fața poliției secrete a regimului. Dar se poate spune că este o tânără din Teheran căreia îi plăcea să meargă la serviciu, unde se putea întâlni cu prietenii, unde puteau împărtăși povești din viața lor și, desigur, unde avea garanția salariului săptămânal.
Acum, bombardamentele nocturne i-au răpit capacitatea de a dormi liniștită. Stă trează, îngrijorată de prezent și de viitor.
„Pot spune cu sinceritate că nu am dormit de câteva zile și nopți la rând. Încerc să mă relaxez luând analgezice foarte puternice ca să pot adormi. Anxietatea este atât de intensă încât mi-a afectat sănătatea. Când mă gândesc la viitor și îmi imaginez acele condiții, chiar nu știu ce să fac.”
Prin „acele condiții” se referă la dificultățile economice și la teama ei de viitoare lupte de stradă între regim și dușmanii săi. Războiul a costat-o pe Setareh slujba și rămâne fără bani.
Milioane de iranieni se află într-o situație similară. Chiar și înainte de război, economia se afla într-o criză profundă, prețurile alimentelor crescând cu 60% în anul precedent. Setareh a descris disperarea tot mai mare pe măsură ce oamenilor li se epuizează resursele necesare supraviețuirii.
„Nu ne permitem nici măcar alimentele de bază. Ce avem în buzunare nu se ridică la nivelul prețurilor de pe piață… Iranul se află, de asemenea, sub sancțiuni de ani de zile, iar problemele create de Republica Islamică înseamnă că, în această perioadă, nu am putut să strângem economii, cel puțin suficiente pentru a supraviețui acum sau pentru a ne baza pe ceva. Pe scurt, nici persoanele despre care credeam că ar putea avea bani de împrumutat nu au nimic.”
Dificultățile economice au declanșat protestele masive la nivel național de la sfârșitul anului 2025 și începutul anului 2026, iar Setareh crede că acest lucru se va repeta.
„Nu știu cum va fi gestionat acest val masiv de șomaj. Nu există niciun sistem de sprijin, iar guvernul nu va face nimic pentru toți acești șomeri. Cred că adevăratul război va începe dacă acest război se va încheia fără niciun rezultat”. Rezultatul pe care și-l dorește ea este căderea regimului.
BBC a primit informații de la surse aflate pe teren în șase orașe diferite. A fost vorba despre discuții cu persoane reprezentative pentru diverse segmente ale societății – comercianți, șoferi de taxi, angajați din sectorul public și alții. Toți au descris o presiune economică tot mai mare, iar mulți și-au exprimat speranța că războiul ar putea duce la căderea guvernului.
„Tina” este asistentă medicală într-un spital din afara Teheranului și este îngrijorată de lipsa medicamentelor.
„Lipsa nu este încă generalizată, dar începe să se manifeste”, a afirmat ea. „Cel mai important lucru este ca acest război să nu ajungă în spitale. Dacă conflictul continuă, infrastructura este ținta atacurilor și medicamentele nu pot fi importate, atunci ne vom confrunta cu probleme foarte grave.”
Ea este bântuită de imaginile de război la care a asistat în ultimele săptămâni. În urma bombardamentelor, la spital au ajuns cadavre „care nu mai erau de recunoscut… unele nu aveau mâini, altele nu aveau picioare – a fost îngrozitor”.
O amintire care îi revine mereu în minte este cea a unei tinere însărcinate surprinse de un atac aerian la începutul războiului.
„Din cauza bombardamentelor din zona în care locuia – casa ei se afla în apropierea unui centru militar –, locuința lor a fost avariată. Când au dus-o la spital, nici mama, nici fătul nu mai erau în viață. Amândoi muriseră. Mai avea doar două luni până la naștere, dar, din păcate, nici ea, nici copilul ei nu au supraviețuit. A fost o situație îngrozitoare.”
Este o imagine cu atât mai emoționantă cu cât este completată de poveștile din copilăria Tinei. Mama ei era însărcinată cu ea în timpul războiului Iran-Irak din anii 1980 și i-a povestit cum a fost nevoită să se refugieze în adăposturi antiaeriene în timp ce rachetele irakiene loveau orașul lor. Se estimează că aproape un milion de oameni – iranieni și irakieni, militari și civili – și-au pierdut viața în acest conflict, Iranul înregistrând cel mai mare număr de victime.
Moștenirea războiului a determinat-o pe Tina să-și dorească să lucreze ca asistentă medicală.
„Când auzeam acele povești, mereu mă opream să reflectez, să mă imaginez în acele circumstanțe și să mă pun în locul ei. Acum, mă regăsesc într-o situație similară cu cea cu care s-a confruntat odată mama mea. Nu-mi vine să cred cât de repede se repetă istoria.”
Orice manifestare publică de dezacord în Iran este extrem de periculoasă. Regimul și-a mobilizat forțele de securitate internă și susținătorii loiali pentru a patrulă pe străzi. Au loc arestări, torturi și execuții. Iranienii sunt pe deplin conștienți de pericolul cu care se confruntă dacă își exprimă deschis opiniile.
În timpul demonstrațiilor antiguvernamentale din ianuarie, regimul a ucis mii dintre proprii cetățeni, iar „Behnam” – un fost deținut politic – consideră că ar putea repeta cu ușurință acest lucru.
În apartamentul său ține o rezervă de antibiotice și analgezice, pentru cazul în care ar izbucni din nou violențe în stradă. Încă se ascunde, după ce a fost împușcat în timpul ultimelor proteste. Ținând în mână o radiografie a toracelui său, Behnam arată fragmentele metalice care i-au rămas înfipte în corp.
„Ne-au luat prin surprindere pe una dintre aleile care duc spre piață. Au tras cu gloanțe și au folosit gaze lacrimogene”, spune el. „Odată ce vezi cât de ușor îți poate fi amenințată viața – că un simplu incident sau o întorsătură a sorții poate însemna moartea sau supraviețuirea – după aceea, viața ta nu mai are aceeași valoare pentru tine. Iar acea experiență te face să ții mai puțin la tine însuți.”
În copilărie, asculta povestirile părinților săi despre violențele regimului. Frica era elementul definitoriu al vieții lor. Se povestea despre membri ai familiei cărora Gărzile Revoluționare le smulseseră unghiile. A auzit despre umilința și agonia unei rude masculine căreia i se legaseră greutăți mari de testicule în timpul torturii.
„Cu toții am crescut știind că în familia noastră există cineva talentat – un văr, un unchi, o mătușă – al cărui viitor a fost distrus doar pentru că o altă rudă fusese implicată în activități politice interzise”, spune el.
„Nu-mi voi reveni până în ziua în care vom fi liberi și, într-o lume liberă, vom putea privi înapoi la suferințele îndurate într-o lume lipsită de libertate și, în cele din urmă, vom putea râde de ele. Sunt convins că acea zi va veni.”
La o lună de la izbucnirea războiului, în contextul în care președintele american Donald Trump amenință să bombardeze Iranul „până îl va trimite în Epoca de Piatră”, iar represiunea regimului se intensifică, momentul râsului pare foarte îndepărtat, notează sursa citată.
Citește și:
Editor : A.M.G.