Când alianța NATO i-a ajutat pe rebelii din Libia să îl răstoarne de la putere pe dictatorul Muammar Gaddafi, mulți sperau la un nou început. Însă, la mai bine de un deceniu de atunci, țara a ajuns să fie condusă din umbră de un fost comandant recrutat de CIA și actual aliat al lui Putin, iar Libia s-a transformat într-o nouă lecție despre consecințele nedorite ale intervenției puterilor străine.
Libia este un loc care se confruntă cu mai multe crize în același timp. Coasta sa de peste 1.700 de kilometri de la Marea Mediterană a devenit un loc principal de plecare pentru imigranții care vor să ajungă în Europa.
De când Gaddafi a fost dat jos din fruntea țării, în 2011, țara a fost devastată de o serie de războaie civile. Rusia, Turcia, Egipt și Emiratele Arabe Unite (EAU) înarmează facțiuni rivale din aceste conflicte, care s-au răspândit și în alte țări din regiune.
Din bazele lor militare din sudul țării, Rusia și EAU transportă arme și luptători care alimentează războiul civil din Sudan, din cauză căruia sute de mii de refugiați au ajuns în nordul Libiei.
Cine controlează Libia exercită o influență mare și asupra Europei pentru că poate gestiona fluxul de imigranți. Și, totuși, criza politică din Libia este atât de complexă încât îi derutează chiar și pe cei mai experimentați oficiali europeni.
Pentru europeni, Haftar este cel care controlează tot ceea ce contează cu adevărat în Libia
Țara este separată în două teritorii conduse de guverne diferite: unul în vest și celălalt în estul Libiei. ONU și Europa recunoaște Guvernul Unității Naționale de la Tripoli, care s-a format în 2021 pentru a organiza o rundă de alegeri care, însă, nu a mai avut loc niciodată.
Parlamentul Libiei a numit un guvern rival în orașul Benghazi, în 2022, dar acesta nu este recunoscut oficial de nicio altă țară. Ambele administrații revendică întreg teritoriul țării, însă niciuna nu controlează petrolul, bazele militare și rutele folosite de imigranți ca să ajungă în Europa.
Toate acestea se află sub controlul unui singur om: Khalifa Hatar, liderul Armatei Naționale a Libiei, o coaliție de miliții formată în 2014. Forțele lui Haftar dețin controlul asupra câmpurilor petroliere și terminalelor de export din centrul Libiei.
Unitățile sale de poliție de pe coasta mediteraneeană gestionează rutele ilegale folosite de imigranți, care alimentează criza din Europa. Bazele sale militare sunt pline de luptători care iau parte la războiul din Sudan.
Pentru europenii care se confruntă cu valurile de imigranți, criza energetică și efectele nedorite ale conflictelor regionale, Haftar controlează tot ceea ce contează cu adevărat.
Libia, o parabolă pe care arhitecții noilor intervenții militare străine refuză să o citească
În timp ce bombele cad acum asupra Iranului și arhitecții unei noi intervenții militare străine promit că aceasta este calea spre libertate, Libia reprezintă o parabolă pe care ei refuză să o citească, a scris Anas El Gomati, fondatorul și directorul Institutului Sadeq din Tripoli, pentru The Guardian.
De fiecare dată, apare aceeași promisiune: înlătură dictatorul și oamenii vor fi liberi. Cazul Libiei este ceea ce se întâmplă atunci când dictatorul este înlăturat, iar oamenii sunt dați uitării.
De mai bine de un deceniu, în timp ce politicienii libieni se luptă pentru recunoaștere diplomatică, Haftar a schimbat situația de pe teren în favoarea lui: a acumulat rezerve mari de petrol, a cucerit teritorii și a atras susținători străini puternici.
Haftar susține că se supune guvernului din estul țării, dar adevărul este că miniștrii au nevoie de aprobarea lui, parlamentul este înconjurat de soldații săi și legile se aplică doar atunci când el permite acest lucru.
În același timp, guvernul de la Tripoli supraviețuiește din veniturile obținute din vânzarea petrolului și deține instalații care traversează teritorii controlate de Haftar, pe care le poate bloca oricând.
Acesta este sistemul lui Haftar: controlează tot ce contează cu adevărat, nu își asumă răspunderea pentru nimic și îi obligă pe toți libienii să se prefacă că acest acord nu există.
Cu ajutorul puternicilor săi aliați străini, Haftar a devenit de neatins
Egiptul, Rusia și EAU au recunoscut oficial guvernul de la Tripoli, însă, în realitate, ele îl sprijină pe Haftar. Președintele rus Vladimir Putin l-a primit pe Haftar la Kremlin, în 2025, și i-a oferit imunitate diplomatică în Consiliul de Securitate al ONU.
Fără acești susținători majori, sistemul lui Haftar s-ar prăbuși. Ajutat de ei, Haftar a devenit de neatins.
„Oamenii cred că puterea lui Haftar nu are nicio limită”, a spus Hanan Salah, director asociat pentru Africa și Orientul Mijlociu al Human Rights Watch. „Forțele lui iau pe cineva de acasă, indiferent dacă este un cetățean obișnuit sau un parlamentar, și acesta dispare. El controlează curțile și investigațiile.”
Haftar poate acționa după cum dorește, „întrucât comunitatea internațională a ales calea concilierii în locul responsabilității”, a mai spus Salah.
Liderul libian se consideră „un Mesia din Dune; o figură mesianică din deșert care controlează soarta națiunilor în timp ce se pretinde a fi instrumentul poporului”, după cum a spus fostul emisar american Jonathan Winer.
De la un comandant respins de toate forțele revoluționare până la singurul jucător important din Libia
Haftar a avut la dispoziție 50 de ani să învețe cum funcționează puterea: alături de Gaddafi, când dictatorul guverna prin comitete și consilii fără să își revendice niciun titlu oficial, într-o închisoare din Ciad unde a devenit indispensabil atât pentru ceilalți prizonieri, cât și pentru cei care l-au capturat, din postura de colaborator aflat sub protecția CIA, profitând de conflictul dintre serviciile secrete din SUA și Gaddafi, și în rolul unui comandant respins inițial de toate forțele revoluționare până când el a rămas singurul jucător important în Libia.
După ce Gaddafi l-a trimis să conducă forțele libiene din Ciad în timpul conflictului din 1978-1987 dintre cele două țări, fiind mai apoi capturat în urma unor operațiuni militare susținute de forțele aeriene din Franța și SUA, Haftar a fost recrutat de CIA pentru a lupta contra trupelor fostului său șef.
În iunie 1988, Haftar a anunțat formarea Armatei Naționale Libiene, care a fost instruită de CIA în tacticile războiului de gherilă. Înțelegerea s-a prăbușit în 1990, după ce în Ciad a ajuns la putere un general susținut de Gaddafi.
Americanii au reușit, însă, să îl extragă pe Haftar și 300 dintre soldații lui cu un avion militar de transport C-130.
Pe măsură ce Gaddafi a fost cuprins tot mai mult de paranoia legată de o armată antrenată de CIA și condusă de fostul său colonel care amenința să îl răstoarne de la putere, dictatorul din Libia a trimis asasini în Europa și țările arabe ca să îi vâneze pe membrii opoziției.
Din cei 1.000 de soldați libieni capturați în Ciad, doar 300 au mai ajuns în SUA. Restul au fugit în alte țări africane sau s-au întors în Libia, iar mulți dintre ei nu au mai fost văzuți niciodată.
„Credeam că se va alătura revoluției, dar el avea de gând să preia controlul asupra ei”
În vara anului 1991, Haftar locuia într-o garsonieră din Falls Church, Virginia, nu foarte departe de sediul CIA din Langley. Anul următor, CIA și opoziția libiană au început să pună la cale o lovitură de stat în Libia, iar Haftar a primit misiunea de a recruta ofițeri ai regimului de la Tripoli care erau dispuși să dezerteze.
În tot acest timp, Haftar îi informa pe apropiații lui Gaddafi despre ofițerii care s-au oferit să îl trădeze. Lovitura de stat a fost lansată în octombrie 1993, dar a eșuat în doar câteva ore. Regimul lui Gaddafi a arestat sute de conspiratori, cei mai mulți fiind mai apoi executați.
Drept răsplată, Haftar a primit o vilă la Cairo din partea lui Gaddafi. Când revoluția a izbucnit în 2011, Haftar fusese abandonat de mult timp de CIA, însă era în continuare cetățean american.
„Bărbatul care s-a întors în Libia era diferit de cel pe care l-am lăsat la aeroport”, a povestit Aly Abuzaakouk, un important disident libian care avea să devină parlamentar. „Eu credeam că se va alătura revoluției, dar el avea de gând să preia controlul asupra ei.”
Când a aterizat la Benghazi, în data de 15 martie 2011, Haftar a ajuns în mijlocul unei revoluții care deja nu mai avea nevoie de el.
„Ceea ce îl motiva nu era ideologia, ca pe Gaddafi, și nici măcar puterea brută”, a explicat Mohamed Buisier, fost consilier politic al lui Haftar în perioada 2014-2016. „A fost ceva mai personal de atât. A vrut ca numele lui să rămână în istoria Libiei. Nu drept comandantul înfrânt în Ciad, ci drept omul care a salvat Libia.”
Colapsul sistemului care l-a respins inițial pe Haftar
Ceea ce a urmat a fost colapsul sistemului care l-a respins pe Haftar, odată cu întoarcerea sa în Libia. În vest, brigăzile revoluționare s-au transformat în miliții care au împărțit orașul Tripoli în fiefuri armate, în timp ce în est judecătorii, activiștii și ofițerii militari erau asasinați.
Armata Egiptului, susținută de Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită, a răsturnat guvernul condus de Frăția Musulmană, mesajul fiind: islamiștii erau problema, iar generalii erau soluția.
Haftar a profitat de această ocazie și, după o lovitură de stat eșuată în februarie 2014, el a fugit din nou la Benghazi, unde a organizat o nouă armată formată din foști ofițeri militari și membri ai forțelor armate care au luptat contra lui Gaddafi și au fost între timp marginalizați.
Haftar a readus la viață Armata Națională Libiană – o denumire de care atât CIA (în anii ’80), cât și Egiptul și Emiratele Arabe Unite (în prezent) s-au folosit pentru a pretinde că susțin o armată care luptă contra terorismului și nu un tiran aflat în fruntea unei miliții.
Forțele lui Haftar au lansat Operațiunea Demnitate pe data de 16 mai 2014 și au atacat Benghazi și Tripoli în aceeași zi, aruncând țara într-un nou război civil. Toți cei care i se opuneau erau catalogați drept islamiști.
Până la finalul anului, Libia a ajuns să aibă două guverne, două parlamente și niciun mecanism care să le înlocuiască sau să le unească. Aceeași diviziune continuă să funcționeze în mare parte și în prezent.
Cei cinci fii ai lui Haftar vor fi nevoiți să împartă ceea ce tatăl lor a controlat de unul singur
Revoluția a încercat să construiască un sistem de guvernare fără Haftar și a eșuat. Acum, el are tot ceea ce și-a dorit: o armată aflată sub controlul său, un parlament care depinde de el și susținători străini – EAU, Egipt și Rusia – interesați să îl țină în viață.
Haftar nu face parte oficial din guvern, dar îi controlează pe cei care ocupă funcțiile cele mai importante. Momentul pentru care s-a pregătit în Ciad, în exil și apoi în Benghazi a venit.
Dilema cea mai mare cu care se confruntă liderul libian de 82 de ani este cum să transfere puterea într-un sistem care depinde de instituții ce funcționează doar pentru că nimeni nu recunoaște cine le controlează. Ce se va întâmpla când actorul principal din spatele mascaradei nu va mai exista?
Haftar ar prefera ca puterea să ajungă în mâinile fiilor săi, însă sistemul a fost construit pentru o singură persoană. Cei cinci fii ai lui trebuie să împartă ceea ce tatăl lor a controlat de unul singur – teritorii, bani, mercenari, o economie improvizată – într-o țară divizată, unde un guvern rival are propriile sale miliții și susținători străini.
Gaddafi și-a instruit fiii timp de zeci de ani, le-a oferit o ideologie pe care să o recite și tot au ajuns în conflict, chiar dinainte de izbucnirea revoluției. Fiii lui Haftar nu au niciun crez comun, ci doar pragmatismul supraviețuirii.
Editor : Raul Nețoiu