În celebra sa lucrare „Federalistul nr. 51”, James Madison scria că „ambiția trebuie să contracareze ambiția”, argumentând că supraviețuirea unei republici depinde de un sistem de controale și echilibre capabil să disciplineze natura umană. Madison înțelegea un adevăr fundamental: instituțiile nu sunt doar clădiri sau seturi de reguli. Ele sunt expresia unui spirit public. Când acest spirit este înlocuit de un interes de castă, instituția nu mai servește democrația, ci devine o barieră în calea ei.
Ceea ce am observat recent la Curtea Constituțională este un studiu de caz alarmant despre ceea ce politologii numesc „captură instituțională” – un fenomen în care mecanismele statului sunt folosite pentru a proteja interesele unei minorități influente în detrimentul marii majorități. Decizia a patru judecători – numiți pe criterii politice de Partidul Social Democrat – de a boicota deliberările privind reforma pensiilor speciale ale magistraților reprezintă o abdicare de la funcția lor sacră și o lovitură aplicată contractului social românesc.
Rezistența la reformă ca tactică de asediu
Să privim faptele. România se află într-un moment de cotitură. Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) este, în esență, un plan de modernizare forțată a unui stat care s-a luptat decenii la rând cu ineficiența și corupția. Reforma pensiilor speciale, un jalon critic al acestui plan, este testul suprem de maturitate pentru clasa politică și sistemul judiciar. Ea cere un lucru simplu, dar radical: echitate.
Totuși, în loc să ofere un verdict – fie el și unul de invalidare bazat pe argumente juridice solide – cei patru judecători (Bogdan Licu, Mihai Busuioc, Gheorghe Stan și Cristian Deliorga) au ales „opțiunea nucleară”: lipsa cvorumului. Prin părăsirea sălii, ei nu au judecat legea, ci au paralizat instituția. Această manevră își propune să împingă decizia după data de 15 ianuarie, sabotând intrarea în vigoare a reformei la 1 ianuarie și oferind o „fereastră de oportunitate” pentru pensionări masive pe vechile reguli, mult mai generoase.
Aceasta este o tactică de gherilă procedurală. Într-o democrație liberală funcțională, judecătorii își exprimă disensiunea prin opinii separate, nu prin abandonarea postului pentru a bloca procesul decizional. Când gardienii Constituției folosesc regulile de cvorum ca pe un instrument de șantaj, ei nu mai apără Legea Fundamentală, ci o instrumentalizează în propriul interes.
Problema de fond este însă mult mai profundă și are o dimensiune morală. Eșecul contractului social în acest context este flagrant. Cetățeanul obișnuit, care contribuie la sistemul public și se pensionează pe baza principiului contributivității, vede cum o elită autoinstituită își protejează privilegiile folosind chiar autoritatea pe care cetățenii le-au încredințat-o. Este o formă de feudalism modern, în care „nobilii” robei sunt scutiți de rigorile economice care se aplică restului populației.
Mai mult, toți cei patru judecători care au boicotat ședința sunt direct afectați de legea pe care o judecă. Reforma propusă de Guvernul Bolojan vizează diminuarea cuantumului pensiilor de serviciu și impozitarea lor suplimentară. Prin blocarea legii, aceștia își protejează propriile venituri viitoare sau actuale (în cazul cumulului pensie-salariu, acolo unde este permis sau urmează să fie interzis).
Această insularitate a magistraturii românești, care invocă „independența justiției” pentru a justifica venituri ce sfidează orice logică economică regională, este contraproductivă. Independența justiției este menită să protejeze judecătorul de presiuni politice, nu să-i garanteze un statut financiar de neatins, rupt de realitățile țării pe care o servește. Când independența devine sinonimă cu privilegiul de neatins, legitimitatea întregului sistem judiciar se prăbușește.
Implicații strategice: România între Bruxelles și izolare
Dincolo de granițele României, acest boicot trimite un semnal dezastruos și confirmă temerile scepticilor de la Bruxelles: că în Europa de Est, rezistența „statului profund” la modernizare este încă formidabilă.
Miza este de aproximativ 3 miliarde de euro, dar costul real este mult mai mare. Este vorba despre încrederea investitorilor și despre ratingul de țară. O națiune în care Curtea Constituțională poate fi paralizată de un grup de interese politice este o națiune care riscă să fie percepută ca o „democrație iliberală prin omisiune”. Dacă în Ungaria sau Polonia am văzut atacuri directe asupra curților constituționale, în România asistăm la o formă de autodistrugere instituțională din interior.
Acest comportament subminează poziția României în rândul democrațiilor occidentale. Într-un moment în care unitatea europeană este testată de provocări geopolitice masive, o criză internă provocată de lăcomia unei caste profesionale este o distragere pe care Bucureștiul nu și-o poate permite.
În final, trebuie să ne întrebăm ce rămâne din autoritatea unei instituții după un asemenea episod. Judecătorii constituționali nu sunt simpli funcționari; ei sunt interpreții filosofiei noastre politice comune. Ei au datoria de a privi dincolo de orizontul imediat al intereselor personale sau de partid.
Celor patru judecători care au ales boicotul le-aș spune un lucru: puterea pe care o exercitați astăzi este împrumutată de la poporul român. Integritatea instituției pe care o reprezentați este mult mai valoroasă decât orice pensie specială. Istoria nu îi va reține pe cei care și-au protejat privilegiile, ci pe cei care au avut curajul să pună stabilitatea și modernizarea țării lor mai presus de propriul confort.
România are nevoie de o Curte Constituțională care să fie un far de claritate morală, nu un buncăr al conservatorismului protecționist. Boicotul actual este o pată pe mantia justiției. Este timpul ca acești magistrați să înțeleagă că adevărata lor moștenire nu va fi calculată în cifre pe un extras de cont de pensie, ci în forța și reziliența democrației pe care au jurat să o apere.
Lecția acestui moment este clară: nicio democrație nu este ferită de degradare dacă instituțiile sale de control sunt capturate de interese parohiale. Modernizarea noastră ca țară depinde de capacitatea de a trece peste acest obstacol și de a reafirma un adevăr simplu: în fața Legii Fundamentale, nu există cetățeni „mai egali” decât alții.