Mult timp, oamenii au crezut că au înțeles tot ce se putea despre Lună: un mediu static, fără atmosferă, fără apă și lipsit de aproape orice urmă de mister. Dar, instrumentele orbitale și misiunile robotice de explorare lunară au demonstrat contrariul. Cel mai bine studiat satelit natural din Sistemul Solar este mai complex decât pare, iar multe dileme fundamentale legate de Lună rămân neelucidate.
NASA urmează să se întoarcă pe Lună prin programul Artemis. În timp ce misiunea Artemis 2 a efectuat un zbor în jurul Lunii, iar Artemis 3 va testa, pe orbita terestră joasă, operațiunile de întâlnire și andocare cu vehiculele spațiale ce vor transporta viitoarele echipaje umane pe suprafața Lunii, Artemis 4 ar urma să devină prima misiune de la Apollo 17, în 1972, care va duce din nou astronauți pe Lună.
Prin acest plan ambițios, NASA își propune să pună bazele unei prezențe susținute pe Lună care va genera un izvor continuu de date și probe.
Nu toate întrebările își vor găsi răspunsul în același timp, însă mai multe enigme vor putea fi rezolvate în următorii 10-20 de ani cu ajutorul noilor tehnologii disponibile și a multelor mostre lunare ce vor fi obținute, scrie revista Wired.
Cum s-a format Luna?
Teoria principală despre originea Lunii este că ea s-a format după coliziunea dintre Pământul timpuriu și o planetă de o mărime similară cu Marte, acum 4,5 miliarde de ani.
O parte din materia emisă în urma impactului s-a îmbinat și solidificat pentru a forma satelitul natural care se învârte azi în jurul Pământului.
Această ipoteză se bazează pe simulări complexe și o serie limitată de mostre aduse de misiunile Apollo în urmă cu 50 de ani.
Având acces direct la roci noi și tehnici de analiză moderne, oamenii de știință ar putea descoperi dovezi mult mai clare care să confirme această teorie.
Pentru noile analize, cercetătorii vor avea nevoie să acceseze materiale aflate la mare adâncime, precum fragmente din mantaua expusă în cratere și zone de impact, și să reconstituie cronologia oceanului magmatic care acoperea Luna la începuturile ei.
Cât de multă apă se află pe Lună și sub ce formă?
Cu jumătate de secol în urmă, oamenii credeau că Luna era complet uscată. Cercetătorii au stabilit de atunci că există gheață în cratere de la polul sud aflate permanent în umbră și că o parte din apă se găsește în formă cristalină în mineralele de la suprafață.
Marea întrebare este cât de multă apă există pe Lună și dacă va putea fi folosită de viitoarele baze lunare.
Una dintre primele obiective ale viitoarelor misiuni Artemis va fi să exploreze aceste cratere. Dacă vor găsi gheață, vor trebui să determine dacă este amestecată cu regolit, dacă formează plăci compacte sau dacă există și surse mai pure.
În cel mai bun caz, apa se găsește din abundență și poate fi procesată în oxigen sau combustibil. În cel mai rău caz, este o resursă foarte dispersată și extracția ei nu este fezabilă.
Care este structura internă a Lunii?
Structura internă a Lunii rămâne una dintre marile mistere ascunse ale satelitului nostru natural. Seismometrele Apollo au detectat cutremure pe Lună atât de mare adâncime, cât și de suprafață, dar cercetătorii au prea puține date la dispoziție, acestea fiind colectate din aceeași regiune.
Actualele modele gravitaționale și termice oferă o imagine de ansamblu a interiorului Lunii, dar sunt prea simple pentru a oferi o hartă detaliată.
O prezență umană susținută pe suprafața Lunii le-ar permite cercetătorilor să instaleze seismometre în zone ce nu au mai fost studiate până acum. Cu o rețea modernă, oamenii de știință ar putea să determine mai clar mărimea nucleului, structura mantalei și distribuția căldurii reziduale.
Nu va fi o imagine perfectă, dar va fi cea mai complexă imagine obținută până acum cu structura internă a Lunii.
De ce este fața ascunsă a Lunii atât de diferită?
Dacă Luna este un corp singular, de ce fața ei ascunsă – emisfera opusă celei vizibile mereu de pe Pământ – are o suprafață atât de accidentată, în timp ce fața vizibilă este mai netedă și acoperită de câmpii bazaltice?
Această asimetrie este una dintre marile enigme lunare contemporane. Mai multe modele au fost create în încercarea de a explica acest fenomen – de la diferențele inițiale de căldură și până la variații ale cristalizării oceanului magmatic sau efectele gravitaționale ale Pământului – dar niciuna dintre ele nu se potrivește perfect.
Întoarcerea oamenilor pe Lună deschide posibilitatea primelor expediții umane pe fața ascunsă. Dacă vor obține probe de acolo, cercetătorii vor putea să determine vârsta, compoziția și evoluția termică a acestei emisfere – date cheie pentru rezolvarea unui mister care a rămas fără răspuns în ultima jumătate de secol.
Ce s-a întâmplat cu câmpul magnetic al Lunii?
Mostrele obținute în misiunile Apollo au dezvăluit ceva neașteptat: multe dintre ele erau magnetizate, ca și când Luna ar fi avut cândva un dinam puternic în interiorul său.
Însă, în baza cunoștințelor pe care le avem despre mărimea și interiorul său, satelitul natural al Pământului pare prea mic și rece ca să fi putut susține un câmp magnetic global pentru o perioadă lungă de timp.
Noua eră de explorare lunară ar putea oferi mai multe informații în acest sens – probe noi din diverse regiuni ale Lunii și măsurători magnetice mai precise.
Având la dispoziție roci datate mai bine și informații mai precise, cercetătorii vor putea determina când acest „dinam” era încă funcțional și cât de puternic era.
Luna – un loc de escală sau un laborator spațial?
Spre deosebire de era Apollo, astăzi Luna nu mai este destinația finală, ci doar începutul unei noi etape de explorare.
Ce se va întâmpla în următorul deceniu nu va rezolva doar niște mistere neelucidate despre Lună, ci va redefini și felul în care percepem lumile telurice, formarea planetelor și cât de departe poate merge explorarea unor locuri din spațiu care au fost vizitate în trecut de oameni.
S-ar putea să nu primim toate răspunsurile pe care ni le dorim, dar, pentru prima dată în ultima jumătate de secol, vom pune întrebările corecte, în locul potrivit și cu tolba plină de roci lunare.
Editor : Raul Nețoiu