Moartea liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei, în prima zi a războiului din Iran, a generat speranța că schimbarea de regim pe care administrația Trump și Israelul o doreau e în curs, poate cu preluarea puterii de către un nou lider mai moderat. La urma urmei, asta s-a întâmplat acum două luni în Venezuela, unde Delcy Rodríguez a preluat puterea după ce șeful ei, Nicolás Maduro, a fost capturat de forțele americane. Protestele la nivel național din Iran de la sfârșitul anului trecut și începutul acestui an au sugerat o țară potențial în pragul unei schimbări seismice. Timp de câteva ore după începerea bombardamentelor din februarie, rezultatul maximalist dorit de administrația SUA părea la îndemână, au declarat mai mulți oficiali pentru The Atlantic.
În schimb, SUA și Israelul și-au pus în aplicare planul de atac militar în zilele care urmează, fără o schimbare palpabilă a poziției Iranului. Regimul l-a numit succesor pe fiul ayatollahului, Mojtaba Khamenei – ale cărui idei sunt considerate a fi mai dure decât cele ale tatălui său. Și, în loc să creeze circumstanțele pentru o revoltă populară, pe care Trump o chemase în primul său discurs al războiului, campania aeriană i-a lăsat pe iranieni cu sentimentul că sunt prinși între un regim pe care nu îl doresc și un război ale cărui obiective sunt prost definite.
Atacurile care odinioară promiteau iranienilor eliberarea au dus în schimb la ploi negre cauzate de petrolul provenit din infrastructura afectată, la deteriorarea siturilor istorice și, conform constatărilor preliminare ale unei anchete militare americane, la moartea a cel puțin 175 de copii și profesori din cauza unei rachete Tomahawk americane. Afirmația lui Trump că Iranul „probabil” nu își va păstra granițele nu a făcut decât să amplifice temerile în rândul iranienilor că războiul va duce la o țară divizată.
Citește și:
Cinci scenarii la Washington pentru sfârșitul războiului cu Iranul (Axios)
La aproape două săptămâni de la începutul războiului, în timp ce Pentagonul publică o listă tot mai mare de ținte atacate (peste 5.000 în primele 10 zile), oficialii administrației rămân în impas în ceea ce privește explicarea modului în care văd sfârșitul războiului și cum vor să arate Iranul după aceea.
Armata a declarat că se află în a doua fază a ceea ce este probabil un plan în patru faze: atacuri inițiale, controlul spațiului aerian al Iranului, stabilizarea și retragerea. Oficialii administrației au sugerat că finalizarea operațiunii ar putea dura cel puțin încă două săptămâni.
La un miting din Kentucky joi seară, Trump și-a întrebat susținătorii: „Nu vrem să plecăm mai devreme, nu-i așa? Trebuie să terminăm treaba, nu?” El a definit obiectivul doar ca fiind evitarea nevoii de a reveni „la fiecare doi ani”.
Dar cum ar arăta Iranul postbelic? „Administrația încă nu a decis ce vrea să se întâmple”, a spus un oficial al Departamentului Apărării, sub protecția anonimatului, pentru The Atlantic.
Într-o ședință de informare cu ușile închise de joi, desfășurată pe Dealul Capitoliului, oficialii Pentagonului nu le-au oferit legislatorilor mai multă claritate. „Nu pot oferi răspunsuri în afară de a recunoaște obiectivele militare imediate”, a afirmat un oficial al Congresului.
Generalul Dan Caine, șeful Statului Major Interarme, și secretarul Apărării, Pete Hegseth, s-au lăudat în cadrul briefingurilor Pentagonului că SUA au slăbit Marina iraniană, precum și capacitatea sa de a lansa drone și rachete balistice. Aceștia au oferit statistici impresionante, dar puține detalii. Atacurile cu rachete balistice iraniene au scăzut cu 90% de când Iranul a început să riposteze; atacurile cu drone au scăzut cu 83%. (Nu este clar dacă Iranul alege pur și simplu să nu lanseze în același ritm ca la începutul războiului sau dacă capacitățile sale au fost distruse, sau o combinație a ambelor.) Mulți lideri iranieni au fost asasinați. Peste 50 de nave iraniene au fost avariate sau distruse, a spus Caine. Iar atacurile americane s-au extins mai la est, în interiorul țării. Din punct de vedere militar, planul este pe drumul cel bun, spun oficialii.
Până în prezent, lista realizărilor întocmită de Comandamentul Central al SUA, care conduce acțiunile militare în Orientul Mijlociu, nu menționează nicio nouă pagubă adusă programului nuclear al Iranului. (Trump a spus că acesta a fost „distrus” în atacurile din iunie anul trecut.)
Citește și:
Marți, Hegseth a subliniat că „interzicerea permanentă a armelor nucleare Iranului pentru totdeauna” rămâne un obiectiv al SUA. Acest lucru ar putea necesita o operațiune a Forțelor Speciale pentru a confisca uraniul Iranului, deși Pentagonul a fost tăcut cu privire la această perspectivă. Caine nu a menționat, în mod special, capacitățile nucleare ale Iranului la același eveniment.
În cadrul briefing-urilor cu Congresul, Pentagonul a prezentat procentul clasificat al țintelor sale care au fost lovite, afirmând că campania este înainte de termen, a declarat oficialul din Congres. În a doua fază a planului, armata depinde mai puțin de rachetele cu rază lungă de acțiune și, în schimb, trimite mai multe aeronave deasupra Iranului pentru a ataca ținte, având în vedere că SUA și Israelul sunt aproape de a controla spațiul aerian iranian. Aceasta ar putea fi cea mai lungă fază a planului de atac al SUA.
Însă, în același timp, speranțele unei noi direcții pentru Iran – spulberate și mai mult de recentele evaluări ale serviciilor secrete americane conform cărora regimul nu este în pericol iminent, potrivit Reuters – au fost înlocuite de temeri: fie regimul va supraviețui, fie, poate mai rău, capacitatea regimului de a guverna se va prăbuși, se va fragmenta sau va fi atât de slabă încât va lăsa în urmă un stat eșuat. Această incertitudine ridică posibilitatea ca SUA și Israelul să caute scopuri divergente pentru război.
Un Iran distrus, consumat de lupte interne, reprezintă o amenințare minimă pentru Israel.
Țintele Israelului s-au extins weekendul trecut la active economice cheie iraniene, inclusiv la instalații energetice, semnalând un interes de a slăbi Iranul dincolo de capacitatea sa militară.
„Israelienii încearcă să se asigure că nu sunt amenințați de iranieni, dar modul lor de a proceda înseamnă că, dacă vor avea succes, Iranul va fi un stat eșuat, mai devreme sau mai târziu”, a spus HA Hellyer, expert în securitate și geopolitică în Orientul Mijlociu pentru Royal United Services Institute și pentru Centrul pentru Progres American.
Gradele superioare ale Armatei americane sunt împărțite în ceea ce privește perspectiva unui stat slăbit sau eșuat.
Unii comandanți văd un beneficiu: doar un stat funcțional poate urmări ambiții nucleare. Alții se tem că un Iran instabil și imprevizibil ar putea reprezenta un risc serios pentru SUA, atât economic, cât și pentru securitatea pe termen lung, au spus oficiali americani din domeniul apărării.
Citește și:
Un stat eșuat ar putea deveni un refugiu pentru grupările teroriste care vizează aliații și interesele SUA în regiune. Sau unul dintre grupurile minoritare ale Iranului, cum ar fi kurzii, ar putea încerca să acapareze părți din statul existent și să facă apeluri similare pentru o mai mare autonomie pentru populațiile kurde din Turcia și Irak. Mai presus de toate, un stat slăbit pune în pericol 92 de milioane de iranieni din cauza instabilității interne sau, eventual, din cauza unui nou regim întărit, dacă acesta ar apărea. Dacă iranienii aleg să plece, ar putea declanșa o migrație în masă perturbatoare, așa cum s-a întâmplat după începerea războiului civil din Siria acum 15 ani, o calamitate cu care Orientul Mijlociu și Europa încă se confruntă.
Israelul și SUA au o toleranță diferită la presiune în atingerea obiectivelor lor în Iran. Israelienii consideră prețurile mai mari la gaze cauzate de obstrucții sau amenințări în Strâmtoarea Orrmuz „un preț mic de plătit” pentru a-și combate principalul inamic, a afirmat din Israel Danny Citrinowicz, cercetător în cadrul programelor pentru Orientul Mijlociu ale Consiliului Atlantic.
Însă președintele Trump s-ar putea să se opună perspectivei unor prețuri ridicate menținute ale petrolului, unele previziuni existând conform cărora petrolul ar putea ajunge la 200 de dolari pe baril (de la puțin sub 73 de dolari la începutul războiului) înainte de alegerile de la jumătatea mandatului din noiembrie.
Chiar și acum, cu petrol la aproximativ 100 de dolari pe baril, războiul a provocat ceea ce Agenția Internațională pentru Energie consideră a fi cea mai mare întrerupere a aprovizionării cu petrol din istorie; producătorii din Golf își reduc producția cu cel puțin 10 milioane de barili pe zi – aproximativ 10% din cererea globală.
SUA au enumerat o panoplie de justificări pentru război – 10 au fost oferite doar în primele șase zile – sugerând că victoria ar putea avea multe definiții. Dacă principalul obiectiv al SUA este de a distruge capacitățile nucleare ale Iranului, acest lucru nu necesită ca regimul iranian să se prăbușească, ci doar ca acesta să fie atât de slăbit încât să nu se poată reconstrui ani de zile. Totuși, acest lucru nu înseamnă neapărat că ar fi condițiile potrivite pentru ca poporul să-și răstoarne guvernul.
„Succesul tactic nu garantează un Iran de succes după terminarea regimului”, a declarat Christopher Preble, cercetător senior și director al programului Reimagining US Grand Strategy de la Centrul Stimson, un think tank. „O victorie strategică înseamnă că te afli într-o poziție mai puternică decât atunci când ai început războiul.”
Istoria SUA este presărată cu războaie câștigate pe câmpul de luptă și pierdute în urma lor.
Armata a obținut un succes după altul pe câmpul de luptă în Vietnam, provocând un număr mare de victime, doar pentru a eșua să mențină stabilitatea. Viet Cong-ul (gherila comunistă din sudul Vietnamului) avea nevoie doar să nu piardă pentru a câștiga efectiv.
Mai recent, SUA au declarat „misiunea îndeplinită” la șase săptămâni după ce au preluat controlul asupra Irakului în 2003, doar pentru a petrece următorii opt ani încercând să oprească o insurgență care le-a subminat ambiția de a transforma națiunea într-un model de democrație din Orientul Mijlociu.
Citește și:
În Afganistan, SUA au cucerit Kabulul în decurs de o lună, doar pentru ca talibanii să petreacă următorii 20 de ani fără să se prăbușească sub atacuri și apoi să revină la putere la câteva ore după retragerea SUA.
În toate cele trei conflicte, SUA și-au enunțat clar obiectivele strategice inițiale, chiar dacă acestea s-au dovedit a fi irealizabile. Administrația Trump, în schimb, a fost inconsistentă, ca să spunem așa, în obiectivele sale declarate, iar schimbarea de regim a scăpat din multe dintre declarațiile sale.
Nu este clar dacă această ambiguitate este strategică – oferindu-i președintelui numeroase căi alternative pentru a declara victoria în cazul în care decide să pună capăt războiului – sau reflectă o lipsă de coordonare.
Casa Albă a declarat în repetate rânduri că războiul se va încheia într-un moment ales de președinte, după o „capitare necondiționată” din partea Iranului. Însă războaiele se termină rareori atât de frumos și nici nu este clar cui s-ar preda regimul, având în vedere că nu există forțe americane sau israeliene în țară. Chiar dacă programele nucleare ale Iranului sunt decimate, un regim slăbit sau reprezentanții săi ar putea continua să hărțuiască Strâmtoarea Ormuz, pe unde circula o cincime din petrolul mondial înainte de război. Joi, Iranul a atacat cel puțin trei nave în apropierea strâmtorii, potrivit Kpler, o companie globală de urmărire a navelor.
„Probabil există o serie de rezultate pe care administrația le-ar considera acceptabile în războiul actual, de la cele mai bune rezultate pe care le speră și la cele mai puțin bune, dar nu intolerabile, cu care pot fi împăcați”, a spus Peter Feaver, profesor de științe politice și politici publice la Universitatea Duke. Dar a remarcat că toate războaiele „se termină cu negocieri care duc la compromisuri”, cum ar fi concesia făcută de SUA de a-l păstra pe împăratul Japoniei ca o condiție pentru încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu se știe la ce ar putea fi deschis Trump.
Reticența lui Trump de a defini cum ar putea arăta un Iran postbelic nu ar trebui să fie o surpriză. Dragostea sa pentru imobiliare nu s-a transformat niciodată într-o dragoste pentru construirea de națiuni. La o lună după al doilea mandat, Trump a început atacuri aeriene pentru a combate grupările teroriste din Somalia și, de atunci, a ordonat mai multe atacuri acolo decât orice alt președinte american. Cu toate acestea, nu a spus ce tip de guvern crede că ar fi eficient în oprirea grupărilor extremiste de acolo. A trimis Forțe Speciale în Caracas la începutul lunii ianuarie pentru a-l înlătura pe Maduro, dar încă nu a articulat o viziune pentru Venezuela dincolo de respectarea de către regim a autorității americane și nu a spus dacă o tranziție către democrație este o condiție prealabilă necesară pentru un sprijin durabil din partea SUA. Și, deși Trump a spus, cu o zi înainte de a lansa atacuri asupra Iranului, că SUA „ar putea foarte bine să ajungă la o preluare amiabilă a Cubei”, nu a spus ce ar trebui să ia locul regimului Castro sau dacă SUA ar participa la această schimbare.
La începutul acestui an, administrația SUA a lansat o Strategie Națională de Apărare care solicită o reorientare departe de Orientul Mijlociu și către Emisfera Vestică și amenințările din partea Chinei, reflectând un sentiment exprimat de Trump într-un discurs la Riad, anul trecut.
„Așa-numiții constructori de națiuni au distrus mult mai multe națiuni decât au construit, iar intervenționiștii interveneau în societăți complexe pe care nici măcar ei înșiși nu le înțelegeau”, a declarat Trump la Forumul de Investiții SUA-Arabia Saudita. „Spuneau cum să o faci, dar nu aveau nicio idee cum să o facă singuri.”
Dar poate că singurul lucru mai rău decât un plan post-conflict ineficient este să nu ai niciun plan.
Citește și?
Editor : Ș.R.