Decizia CSAT și a Parlamentului de astăzi deschide o nouă etapă a felului în care națiunea noastră va traversa anii următori. România trebuie să abandoneze ambiguitatea strategică și comunicarea paternalistă și să spună adevărul societății într-un moment geopolitic periculos.
În anii de foc ai celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie se afla sub asediul bombardierelor germane, Winston Churchill nu a ieșit la radio pentru a le spune cetățenilor săi că „totul va fi bine și frumos”. Nu le-a promis o falsă acalmie și nici nu a încercat să cosmetizeze brutalitatea realității. Le-a oferit, în schimb, sânge, trudă, lacrimi și sudoare. Acel moment a definitivat o axiomă fundamentală a lumii libere: în fața istoriei, o democrație supraviețuiește doar atunci când liderii săi au curajul de a-și trata cetățenii ca pe niște adulți.
Săptămâna aceasta, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a luat o decizie corectă, necesară și profund ancorată în realitatea geopolitică a momentului: aprobarea solicitării Statelor Unite de a disloca avioane-cisternă, echipamente de comunicații satelitare și personal militar la bazele de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii. Într-o lume în care faliile tectonice ale securității globale se zguduie violent – de la stepele ucrainene până în inima Orientului Mijlociu –, România își reconfirmă rolul de pivot strategic al flancului estic și de aliat de nădejde al axei euro-atlantice. Ceea ce vedem este o declarație de forță a parteneriatului nostru cu Washingtonul, o proiecție de putere a lumii libere într-o regiune asediată de revizionism.
Decizia Consiliului Suprem de Apărare a Țării de a aproba dislocarea de capabilități militare americane pe teritoriul României reflectă o logică strategică clară: într-un context internațional marcat de proliferarea conflictelor și de acțiunile destabilizatoare ale unor regimuri autoritare din Orientul Mijlociu și Eurasia, securitatea României este indisolubil legată de securitatea alianței euro-atlantice. Consolidarea prezenței militare americane la baze precum Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii nu reprezintă un gest provocator, ci unul de descurajare strategică și solidaritate aliată. Prin această decizie, România își reafirmă rolul de pilon al flancului estic al NATO și contribuie la menținerea echilibrului de securitate într-o regiune în care amenințările hibride, rețelele proxy și regimurile care contestă ordinea internațională bazată pe reguli devin tot mai active.
Cred că mai departe comunicarea politică trebuie să fie pe măsura înălțimii momentului istoric pe care îl trăim. Cred că, la provocările prezentului, națiunea română trebuie să fie o națiune așa cum e ea: curajoasă, demnă, hotărâtă.
Cred că vom greși profund, noi, cei din clasa politică, dacă vom trata națiunea ca un adolescent timorat și instabil, vrednic de o ocrotire paternalistă, protejat cu forța de asperitățile lumii reale.
Cred că trebuie să ieșim din zona falselor ambiguități și din această mentalitate instituțională adânc înrădăcinată, veche de peste 70 de ani. Falsa ambiguitate este o doctrină diplomatică nescrisă, în AND-ul statului român, fondată pe iluzia că putem naviga prin furtunile istoriei trecând neobservați.
Sloganul tăcut al politicii noastre externe a fost, decenii la rând, „să fim bine cu toți”. De aici au izvorât, de-a lungul timpului, mesajele cu dublu standard, limbajul de lemn, ambiguitatea strategică și o prudență care, adesea, a fost confundată cu lașitatea. Dar într-o eră a competiției globale acerbe, când dictaturile de la Moscova, Teheran și Beijing colaborează deschis pentru a demonta ordinea internațională bazată pe reguli, tăcerea și jumătățile de măsură nu ne mai pot proteja. Ele ne vulnerabilizează.
Să privim retrospectiv spre o eroare majoră a trecutului recent, pentru a înțelege costul acestei comunicări defensive.
Îmi aduc aminte cum la începutul invaziei ruse în Ucraina, factori decidenți și politicienii din primul eșalon au refuzat, săptămâni la rând, să pronunțe numele principalului arhitect al acelei barbarii. A fost nevoie de o presiune publică imensă pentru ca statul român să-l numească pe Vladimir Putin un criminal de război.
Mai mult, teama cronică de a comunica transparent ajutorul militar acordat Ucrainei nu a protejat populația de „panica războiului”. Dimpotrivă. Această tăcere a generat un vid de informație care a fost rapid umplut de propaganda rusă. Secretomania absolută din jurul tranzitului de echipamente către Kiev a devenit o vulnerabilitate națională majoră.
Cui a folosit această tăcere? Răspunsul este evident. Lipsa de claritate a permis forțelor radicale, în frunte cu George Simion și partidul său, să confiște narațiunea, transformând un act de solidaritate democratică într-o vastă teorie a conspirației. Frica de război, pe care statul a crezut că o calmează prin tăcere, nu a dispărut. Ea s-a transformat într-o angoasă colectivă, validată indirect chiar de lipsa de transparență a autorităților. Am hrănit extremismul tocmai prin refuzul de a ne asuma curajos propriile decizii corecte.
Clasa politică democratică și pro-occidentală trebuie să renunțe la iluzia că o societate ținută în puf este o societate puternică. Când Orientul Mijlociu se află pe marginea unui război regional devastator, când Iranul bombardează și cere scuze în timp ce livrează drone care atacă baze britanice în Cipru, când China avertizează asupra extinderii conflictelor, iar SUA mobilizează portavioane și bombardiere – cred că trebuie să vorbim deschis cum răspundem acestei realități. Iar răspunsul clasei politice ar trebui să îl articuleze este unul al maturității strategice: „Da, trăim vremuri extrem de periculoase. Da, ordinea mondială este atacată. Dar România este puternică. Aducem echipamente americane nu pentru a provoca, ci pentru a descuraja. Ne asumăm rolul de partener strategic pentru că doar prin forță comună putem menține pacea. Suntem pregătiți, suntem solidari și nu vom ceda niciun milimetru în fața tiraniilor”.
Reziliența unei națiuni nu se construiește cu sedative retorice. Ea se făurește prin educație, prin încredere și prin adevăr. Românii au demonstrat, în repetate rânduri – de la primirea milioanelor de refugiați ucraineni, până la respingerea extremismului la urne – că posedă un instinct democratic formidabil. Suntem o societate matură. Este timpul ca și limbajul instituțional al statului român să se ridice la nivelul cetățenilor săi.
Nu mai avem nevoie de un stat care ne spune să dormim liniștiți. Avem nevoie de un stat care să ne cheme să stăm treji, conștienți de valoarea libertății noastre și gata să o apărăm, umăr la umăr cu aliații noștri, cu fruntea sus. Aceasta este adevărata voce a unei Românii europene: nu o națiune ascunsă în spatele sintagmelor evazive, ci o forță morală și strategică a lumii libere.
Trebuie adăugat faptul că scandalul recent din jurul AUR evidențiază o realitate strategică importantă: discursul și comportamentul politic al partidului nu au nimic în comun cu agenda securitară și geopolitică a Statelor Unite. Aceasta arată că toate așa zisele delegații și misiuni ale AUR la Washington și în SUA nu au fost altceva decât misiuni coordonate de denigrare a României. În Parlament, a fost la fel astăzi, ei au arătat că vor mereu denigrarea României. În timp ce Washingtonul își consolidează prezența militară pe flancul estic și investește masiv în securitatea României prin NATO, liderii AUR atacă constant alianța euro-atlantică, pun sub semnul întrebării sprijinul pentru Ucraina și promovează teme conspiraționiste despre „implicarea României în război”. Acest tip de retorică nu reflectă pozițiile partenerilor americani, ci reproduce aproape identic narațiunile propagate de propaganda Kremlinului în Europa: delegitimarea NATO, inducerea fricii de război și erodarea încrederii în parteneriatul strategic cu SUA. Tocmai de aceea, scandalul arată că AUR nu este nicidecum un actor conectat la Washington, ci mai degrabă o platformă politică ale cărei teme și reflexe retorice servesc obiectivelor geopolitice ale Moscovei.