Propunerea Ursulei von der Leyen privind un posibil statut de „membru asociat” pentru Canada ar deschide o categorie de relație cu UE care nu există în prezent sub această formă. Ideea ar presupune legături mai strânse decât un simplu acord de liber schimb, dar fără aderarea deplină la Uniune. Cel mai apropiat model existent este Spațiul Economic European, care leagă Islanda, Liechtenstein și Norvegia de piața unică europeană și de o parte importantă a normelor UE, potrivit Politico.
Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a surprins Bruxelles-ul și întreaga lume în timpul discursului său privind Starea Uniunii din 2026, sugerând că dorește ca Canada să devină membru asociat al Uniunii Europene.
Președinta Parlamentului European, Roberta Metsola, o politiciană malteză membră a formațiunii de centru-dreapta din care face parte și Ursula von der Leyen, a susținut imediat ideea. Ea a sugerat că Australia și Noua Zeelandă – care, la fel ca Malta și Canada, fac parte din Commonwealth – ar putea fi, de asemenea, candidate pentru această categorie încă nedefinită de statut asociat.
Deși potențial atractivă, ideea nu este nici simplă, nici bine înțeleasă în afara cercurilor politice ale UE. Deocamdată, este doar un concept politic.
Cel mai apropiat model existent este Spațiul Economic European (SEE), la care participă Norvegia, Islanda și micul Liechtenstein, oferindu-le acces la piața unică și la spațiul de reglementare al Europei. SEE reunește cele 27 de state membre ale UE cu cele trei țări AELS într-o piață unică bazată pe norme comune.
Ce ar însemna statutul de membru asociat al UE?
Propunerea Ursulei von der Leyen poate fi înțeleasă cel mai bine ca o invitație la elaborarea unui nou cadru pentru relații mai strânse între UE și partenerii săi de încredere.
Ar fi ceva mai profund decât un acord de liber schimb, mai puțin exigent din punct de vedere politic decât aderarea deplină la UE și, potențial, suficient de cuprinzător pentru a acoperi domenii precum comerțul, apărarea, energia, inteligența artificială, cercetarea și educația.
Un astfel de aranjament ar necesita probabil ani de discuții. Unele țări candidate la aderarea la UE, precum Turcia, au negociat timp de decenii fără să se apropie de aderare.
Expresia „membru asociat” sună ca o treaptă consacrată pe scara aderării la Uniunea Europeană. Nu este însă așa. Este un concept politic care nu are, în această formă, un statut juridic consacrat.
Totuși, ideea a câștigat teren pe plan politic în ultimul deceniu, pe măsură ce Marea Britanie a încercat să-și redefinească relația cu UE, votând în cele din urmă pentru ieșirea din Uniune, și pe măsură ce liderii europeni au dezbătut modalități de a apropia Ucraina de UE în urma invaziei Rusiei din 2014 și a invaziei pe scară largă din 2022.
Ce este Spațiul Economic European?
Cel mai apropiat model existent de un posibil statut de membru asociat este Spațiul Economic European. SEE reunește cele 27 de state membre ale UE cu trei membri ai Asociației Europene a Liberului Schimb: Islanda, Liechtenstein și Norvegia.
Acesta le oferă celor trei țări acces la piața unică a UE, construită în jurul liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor în interiorul spațiului european.
De asemenea, acordul acoperă domenii precum concurența, ajutoarele de stat, protecția consumatorilor, normele de mediu, dreptul societăților comerciale, educația și cercetarea.
SEE a fost instituit prin Acordul privind Spațiul Economic European, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
În ce fel diferă acest lucru de un acord comercial?
Esența apartenenței la UE o constituie angajamentul față de spațiul său comun de reglementare.
Dacă UE adoptă o nouă normă privind gestionarea serviciilor digitale sau restricționarea unui produs financiar, o țară din SEE ar trebui să transpună acea normă sau o versiune a acesteia în propriul sistem juridic pentru a rămâne în conformitate cu normele SEE.
Există mai multe modalități prin care acest lucru se poate întâmpla. Regulamentele UE se aplică, în general, direct, în timp ce directivele stabilesc un rezultat care trebuie atins și lasă autorităților naționale o mai mare libertate în ceea ce privește modul de realizare a acestuia.
Pentru țările din SEE, relația cu UE presupune, astfel, un grad ridicat de integrare economică și de aliniere la regulile pieței unice.
Cât timp ar putea dura?
Nu există un precedent pentru un statut de membru asociat în forma propusă, așa că este dificil de spus cât ar dura crearea și implementarea unui asemenea cadru.
Țările care aderă la UE au nevoie, în medie, de aproximativ nouă ani pentru a îndeplini cerințele procesului de aderare. Turcia a început procesul în 1987 și a înregistrat puține progrese în două decenii, înainte ca efortul să fie abandonat informal.
Marea Britanie a avut nevoie de mai mult de patru ani pentru a părăsi Uniunea și pentru a-și formaliza noua relație comercială cu blocul comunitar.
Membrii SEE au avut nevoie de aproximativ patru ani pentru a trece de la conceperea ideii la implementarea acesteia.
Reglementări cu beneficii
Beneficiul este accesul la o piață de aproximativ 450 de milioane de consumatori – sau aproape 500 de milioane dacă Canada s-ar alătura sistemului -, în timp ce costul ar fi o parte din libertatea de a reglementa în funcție de preferințele naționale.
Țările din afara UE care fac parte din acest sistem sunt, de fapt, mai degrabă acceptante de reguli decât creatoare de reguli.
Nu este însă vorba despre o excludere totală din procesul de elaborare a normelor. Funcționarii din Norvegia, Islanda și Liechtenstein pot participa la grupurile de experți ale UE și își pot exprima opiniile în timpul elaborării legislației. Nu este însă vorba de Eurovision: funcționarii din țările terțe nu au influență oficială și nici drept de vot în procesul decizional al UE.
Aderarea la SEE nu înseamnă, de asemenea, aderarea la toate componentele UE. Statele membre ale SEE din afara UE își păstrează o autonomie substanțială.
Acordul nu acoperă uniunea vamală a UE, politica comercială comună, politicile comune în domeniul agriculturii și pescuitului, cea mai mare parte a cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne, politica externă și de securitate, fiscalitatea și uniunea economică și monetară.
Ce relație are acum Regatul Unit cu UE?
Regatul Unit este o țară terță, situată în afara pieței unice și a uniunii vamale a UE. În acest context, Marea Britanie – Anglia, Scoția și Țara Galilor – beneficiază de independență în materie de reglementare, în timp ce Irlanda de Nord își păstrează alinierea parțială la piața unică.
Acordul de comerț și cooperare al Regatului Unit prevede un comerț fără taxe vamale și fără contingente pentru mărfurile eligibile între Regatul Unit și UE, cu condiția ca aceste mărfuri să îndeplinească cerințele privind regulile de origine. Acesta nu restabilește însă un comerț fără obstacole.
Întreprinderile se confruntă cu declarații vamale, controale la frontieră și cerințe de certificare a produselor. Acordul oferă o cooperare limitată în domeniul serviciilor și al comerțului digital, spre deosebire de accesul larg la piață de care beneficiază membrii Spațiului Economic European.
Irlanda de Nord se află într-o poziție specială. În temeiul Acordului-cadru de la Windsor, aceasta rămâne aliniată la un set limitat de norme ale UE care vizează mărfurile, vămile, produsele agroalimentare, medicamentele și domeniile conexe. Acest lucru se datorează faptului că Irlanda de Nord are o frontieră terestră comună cu Republica Irlanda.
La ce s-ar putea aștepta Canada și Australia dacă statutul de membru asociat ar avansa?
Ottawa sau Canberra ar avea nevoie de un tratat adaptat la geografia, structura economică și prioritățile politice ale fiecăreia dintre cele două țări.
Acest tratat ar putea prelua elementul central al acordului SEE: accesul la anumite părți ale pieței unice în schimbul adoptării și aplicării unor norme comune, acceptării mecanismelor de supraveghere și de soluționare a litigiilor, contribuției financiare la anumite programe comune și oferirii de garanții UE cu privire la punerea în aplicare a regulilor.
Acesta ar putea fi, de asemenea, mai restrâns. Lista intereselor prioritare prezentată de Mark Carney într-un discurs ținut joi în fața Parlamentului European sugerează o participare sectorială la piața unică a UE, mai degrabă decât una generală.
Printre domeniile vizate s-ar putea număra politica energetică, achizițiile publice în domeniul apărării, inteligența artificială, sectorul spațial, comerțul digital și sistemul de schimburi educaționale Erasmus+.
Prin urmare, un eventual statut de membru asociat nu ar trebui neapărat să reproducă integral modelul SEE. El ar putea fi conceput ca un cadru personalizat, cu diferite niveluri de integrare în funcție de domeniul vizat.
Ce căi de urmat are UE pentru a defini statutul de membru asociat?
Tratatele UE îi permit deja Uniunii să încheie acorduri de asociere cu țări terțe care implică drepturi și obligații reciproce, acțiuni comune și proceduri speciale.
Articolul 217 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene oferă temeiul juridic pentru acest tip de relație. Potrivit articolului, Uniunea poate încheia cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale acorduri care instituie o asociere bazată pe drepturi și obligații reciproce, acțiuni comune și proceduri speciale.
Prin urmare, existența unei baze juridice pentru acorduri de asociere nu înseamnă că există deja o categorie juridică distinctă intitulată „membru asociat”. Un astfel de statut ar trebui definit printr-un acord concret și prin regulile care ar stabili drepturile, obligațiile și domeniile de cooperare.
Care sunt potențialele costuri politice ale asocierii cu UE?
Pe lângă eventualele reacții negative la nivel național din partea grupurilor de interese sau a alegătorilor care privesc cu suspiciune organismele internaționale, reglementările împovărătoare și comerțul liber, există întotdeauna riscul unor sancțiuni politice sau presiuni comerciale din partea unor superputeri care privesc cu îngrijorare extinderea influenței comerciale și de reglementare a UE.
Un exemplu concret în acest sens este amenințarea președintelui SUA, Donald Trump, de a impune noi bariere comerciale asupra UE și Canadei în cazul în care cele două părți își vor apropia relațiile.
Trump a avertizat împotriva a ceea ce el consideră a fi un „act ostil”.
Pentru Canada, Australia sau Noua Zeelandă, o relație de asociere cu UE ar implica astfel mai mult decât accesul la piața europeană. Ar presupune stabilirea unui echilibru între accesul la anumite politici și programe ale Uniunii, respectarea unor norme europene și păstrarea autonomiei de decizie la nivel național. Modelul exact al unei asemenea relații rămâne însă de definit.
Editor : C.A.