„Dincolo de anchetă și de vinovății, prima întrebare este ce s-a întâmplat cu cei 400 de oameni ridicați de autorități și dacă statul are o soluție pentru ei”, spune Florin Negruțiu. Claudiu Pândaru atrage atenția: „Problema nu este doar acest centru. Întrebarea este câte asemenea locuri mai există în România și de ce statul nu construiește un sistem real de îngrijire pentru oamenii vulnerabili.”
Transcriptul discuției:
Claudiu Pândaru: Societatea românească s-a împărțit în două: cei care cred că domnul Pașca din Bihor a făcut bine ceea ce a făcut în azilul său și cei care spun că nu. Peste toate avem un dosar penal, control judiciar, o anchetă a procurorilor și un stat ineficient. Pentru că statul alimenta cu pacienți și cu oameni pentru care nu avea nicio altă soluție casele din Dumbrava. Florin, cum vezi această poveste?
Florin Negruțiu: Dincolo de a lua sau nu partea cuiva, cred că întrebarea esențială trebuie să pornească de la oameni.
Prima întrebare este: ce s-a întâmplat cu cei 400 de oameni luați pe sus de autoritățile statului de la domnul Pașca? Unde au fost duși, unde au fost distribuiți, care este starea lor și ce se va întâmpla cu ei?
Pentru că, atunci când au fost trimiși la Dumbrava, ei erau cazuri disperate pe care statul nu putea sau nu voia să le mai îngrijească. Nu aveau loc în spitale sau în centrele de stat. Unii erau luați de pe stradă. Deveniseră o piatră de moară. Au fost trimiși la Pașca pentru că statul și-a luat mâna de pe ei.
Acum, brusc, s-au găsit 400 de locuri și au fost duși în diferite centre din țară. Dar ce se va întâmpla cu ei? Unii poate vor ajunge din nou pe stradă. Are statul o strategie de îngrijire pe termen lung?
La această întrebare ar fi trebuit să răspundă Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii și autoritățile locale, dincolo de heirupul operațiunii procurorilor.
A doua întrebare care mă interesează este dacă oamenii ajunși acolo, mulți dintre ei într-o stare foarte dificilă de sănătate și extrem de vulnerabili, au avut de suferit. Dacă au primit mai multă atenție și îngrijire sau, dimpotrivă, li s-a sporit suferința.
Dacă prin ducerea lor acolo li s-a agravat starea și dacă unii au fost puși chiar în situația de a-și pierde viața, așa cum susțin procurorii. Cert este că centrul nu era autorizat și că nu exista personal medical autorizat, ca într-un spital de stat sau privat.
Acesta este al doilea lucru care trebuie lămurit: dacă oamenii au fost supuși unor tratamente care le-au pus viața și integritatea în pericol.
Și, în al treilea rând, Claudiu, domnul Pașca acționa la vedere. Centrul era vizitat de politicieni de 20 de ani. Statul îl alimenta zilnic cu pacienți. Toată lumea din județ știa de acel loc. Poliția, spitalele și autoritățile locale trimiteau oameni cu ambulanța acolo.
Ce a păzit statul timp de 20 de ani? Dacă știa că centrul nu are autorizație, nu era mai simplu să-l oblige pe domnul Pașca să-și ia toate avizele și toate autorizațiile necesare în acești 20 de ani, decât să vină într-o zi, într-o operațiune heirupistă, cu mascați și ambulanțe, și să-i ia pe oameni pe sus?
Nu puteau fi preluați organizat, pe rând? Dincolo de hârtii, birocrație și proceduri, noi trebuie să vorbim în primul rând despre oameni. Să vedem oamenii, nu cifrele și birocrația.
Claudiu Pândaru: Aș începe cu două mici amendamente, dacă îmi permiți.
Primul este legat de ideea că statul ar fi trebuit să-l ajute în acești 20 de ani să se autorizeze și să se licențieze. Asta cu o condiție esențială: să fi dorit și domnul Pașca. Ori, din declarațiile sale publice, nu a vrut să facă acest pas. A preferat această metodă de a-i lua în spațiu pe cei aproximativ 3.000 de oameni pe care i-a primit în acești 30 de ani.
Sigur că statul este vinovat de la un capăt la altul. Statul a alimentat centrul. Statul este ineficient. Statul a vărsat pacienții acolo unde a considerat că merită sau a considerat că nu mai trebuie să-i vadă. I-a băgat sub un preș invizibil.
Mă îndoiesc însă că, în condițiile legislației actuale, transferul unui pacient cu ambulanța sau ducerea unei persoane vulnerabile cu mașina poliției într-un loc se poate face doar pentru că știi că acolo sunt flori frumoase în curte și case văruite.
O faci pentru că știi că există acolo un așezământ autorizat să ofere asemenea servicii. Altfel este foarte greu de explicat.
Rămân însă câteva întrebări. Prima este foarte simplă: acesta este singurul loc din România în care se întâmplă așa ceva?
În 20 de ani, doar acești aproximativ 3.000 de pacienți nu au mai avut unde să fie trimiși de spitalele din mai multe județe? Mi-e teamă că răspunsul este nu. Nu este singurul loc.
Iar dacă statul nu trece dincolo de acest dosar instrumentat de DIICOT, aici se comite acum o mare nedreptate.
Nu cred că, în ultimii 20 de ani, în întreaga Românie, doar acești 3.000 de oameni au avut nevoie de asemenea servicii. Dintre ei, peste 1.000 se află acum în spatele curții, în extinderea cimitirului.
Nu înțeleg de ce nu există aceeași urgență pentru identificarea tuturor acestor locuri și, în paralel, pentru găsirea unei soluții reale. Din taxele și impozitele pe care le plătim trebuie construit un sistem de stat care să funcționeze.
Trebuie să existe un traseu verificabil și servicii reale pentru acești oameni vulnerabili. Nu cred că există cineva în România care să spună: „Nu vreau ca taxele mele să meargă acolo.” Dimpotrivă.