În dimineața zilei de 24 iunie 2016, lira sterlină suferea una dintre cele mai abrupte căderi intraday din istoria ei modernă, iar Nigel Farage anunța, de la un pupitru londonez, sosirea unei „zile a independenței”. Promisiunea era limpede și seducătoare: redobândirea controlului asupra granițelor, 350 de milioane de lire pe săptămână redirecționate către sistemul național de sănătate, o „Britanie globală” eliberată de tutela Bruxellesului. Pe 20 iunie 2026, alte zeci de mii de britanici mărșăluiau prin centrul Londrei, sub steaguri albastre cu stele galbene, cerând exact opusul: reintrarea în Uniunea Europeană.1
Aniversarea a zece ani de la referendum a prins Regatul Unit într-o criză de guvernare, cu premierul Keir Starmer anunțându-și demisia și cu al șaptelea șef de guvern al deceniului pregătindu-se să preia mandatul2. Economia britanică este vizibil mai săracă decât a vecinilor continentali, iar o majoritate a populației este astăzi convinsă că a greșit.
Pentru un cititor din Iași sau Brașov, povestea pare îndepărtată. Este o impresie falsă. Brexitul rămâne cel mai instructiv experiment politic al generației noastre, iar lecția lui privește direct România.
Lecția fundamentală a Brexitului se citește astăzi la Budapesta, la Paris și, dacă avem curajul s-o recunoaștem, la București: extremele europene au înțeles că pot slăbi Uniunea rămânând în interiorul ei, ocupându-i instituțiile și golindu-le de conținut, fără costul politic ruinător al ieșirii. Înainte de a ajunge acolo, merită reconstituit drumul britanic, fiindcă fără el avertismentul rămâne abstract.
Votul pentru plecare a combinat nemulțumiri reale cu promisiuni false. Un deceniu de austeritate după criza din 2008, stagnarea salariilor și presiunea asupra serviciilor publice au creat un rezervor de furie pe care campania „Vote Leave” l-a canalizat abil către o singură țintă: libera circulație a forței de muncă europene. Peste această nemulțumire autentică s-a suprapus o iluzie pe care britanicii înșiși au numit-o „cakeism”, dorința de a păstra prăjitura și de a o mânca în același timp. Susținătorii ieșirii promiteau accesul la piața unică fără contribuții financiare, fără jurisdicția Curții Europene de Justiție, fără libera circulație. Bruxellesul a refuzat să dezmembreze cele patru libertăți fundamentale, iar prăjitura a rămas, previzibil, nemâncată. Cifra de 350 de milioane de lire, pictată pe autobuzul campaniei, a fost calificată de autoritatea britanică de statistică drept o folosire abuzivă a datelor oficiale3; sistemul de sănătate nu a primit niciodată acei bani, fiindcă suma nu exista ca atare.
Bilanțul economic, departe de colapsul apocaliptic prezis de unii în 2016, descrie o hemoragie lentă. Studii independente, de la National Bureau of Economic Research la institutele americane de politică economică, estimează că economia britanică este astăzi cu aproximativ șase până la opt procente mai mică decât ar fi fost pe traiectoria de dinaintea referendumului4.
Comerțul cu bunuri funcționează sub potențial, sufocat de birocrația vamală pe care „controlul recâștigat” a adus-o cu el; investițiile corporative au intrat într-o grevă prelungită, alimentată de ani de incertitudine; mii de întreprinderi mici au renunțat pur și simplu să mai exporte în Europa. Acordurile de liber schimb cu Australia sau Japonia, trâmbițate ca dovezi ale „Britaniei globale”, adaugă fracțiuni de procent acolo unde piața europeană de proximitate lăsase un crater.
Cui i-a folosit, până la urmă, Brexitul? Paradoxul istoric este că primul beneficiar al rupturii a fost chiar Uniunea Europeană. În vara lui 2016, la Bruxelles domnea spaima unui efect de domino: un Frexit, un Nexit, poate un Polexit. Spectacolul haosului britanic a funcționat ca cea mai eficientă campanie antiseparatistă imaginabilă. Niciun stat membru nu a mai cerut serios ieșirea, iar adeziunea cetățenilor la proiectul european a crescut tocmai privind costul alternativei.
Aici intervine însă consecința cu adevărat periculoasă. Partidele radicale ale continentului au citit aceeași lecție și au tras o concluzie strategică opusă celei sperate de europeni. Rassemblement National al Marinei Le Pen a abandonat proiectul Frexit. Partidul lui Geert Wilders a renunțat la Nexit. AfD tratează acum ieșirea Germaniei drept ipoteză de ultimă instanță. Centrul de Politică Europeană a formulat verdictul fără echivoc: pentru extrema dreaptă, lecția Brexitului a fost că rămânerea în interior e mai profitabilă decât plecarea5.
Strategia s-a mutat de la secesiune la capturare. Rămâi în Uniune, câștigi guverne naționale, blochezi deciziile prin veto în Consiliu, sabotezi din interior politicile comune și transformi instituțiile europene într-un câmp de tranșee.
Există în această poveste o ironie pe care generalul de Gaulle ar fi savurat-o. În ianuarie 1963, președintele francez a blocat intrarea Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană, argumentând că insula este prea maritimă, prea atlantică, prea legată de lumi îndepărtate pentru a se contopi cu adevărat în proiectul continental.
Vreme de o jumătate de secol, britanicii s-au străduit să-i demonstreze că greșise. În 2016 i-au confirmat intuiția. Deosebirea este că, în 1963, Europa era un experiment fragil al câtorva state, iar în 2016 devenise spațiul economic și de securitate de care însăși prosperitatea britanică ajunsese să depindă. De Gaulle refuza o Mare Britanie pentru a proteja o construcție abia născută; britanicii au părăsit-o exact când ea devenise indispensabilă.
Se va obiecta că Brexitul a fost, totuși, un act de suveranitate, expresia voinței unui popor care a ales să se autoguverneze. Obiecția merită luată în serios, și tocmai de aceea trebuie spus limpede că suveranitatea care sărăcește și izolează este un trofeu gol. Iar „voința poporului” din 2016 a fost între timp răsturnată, empiric și demografic deopotrivă.
Sondajele din iunie 2026 arată 57 la sută dintre britanici convinși că plecarea a fost o greșeală și o majoritate dispusă să voteze astăzi reintrarea.
Generația care a impus rezultatul, cea mai vârstnică în 2016, s-a stins literalmente între timp, observa fostul președinte al institutului YouGov6. Un mandat istoric obținut la limită se evaporă atunci când realitatea îl contrazice an după an.
De aici, lecția pentru România. Pericolul pentru flancul estic nu poartă numele de Roexit. Niciun politician serios din această parte a Europei nu mai propune ieșirea din Uniune, fiindcă a văzut filmul britanic până la final.
Amenințarea reală este metoda deprinsă de la naționalismii occidentali: rămâi formal european, dar erodezi din interior solidaritatea, blochezi pachetele de finanțare, contești statul de drept, transformi apartenența într-o cochilie goală.
Pentru o țară așezată pe linia de falie dintre Vest și o Rusie revizionistă, cu Republica Moldova ca miză existențială și cu un aliat american tentat tot mai des de izolaționism, dezmembrarea pe dinăuntru a ancorei europene este o chestiune de securitate națională. Iașul, oraș-frontieră al estului european, înțelege mai bine decât oricare alt loc din România ce înseamnă să fii lăsat de partea greșită a unei granițe.
Mai există un capitol pe care analizele despre Brexit îl trec adesea cu vederea, dar pe care un parlamentar român nu are voie să-l ignore. Statisticile britanice din 2025 indică faptul că cea mai numeroasă comunitate europeană care a părăsit Regatul Unit a fost cea românească, depășind chiar exodul polonez7. Zeci de mii de oameni se întorc acasă, alungați de costul vieții, de degradarea serviciilor publice și de un climat în care un deceniu de ostilizare a imigrantului și-a lăsat amprenta. Sunt costul uman al rupturii, tradus din statistici în familii. Ei nu au votat Brexitul. Îi plătesc însă factura.
Marea Britanie a votat în 2016 ca să-și recapete controlul. Zece ani mai târziu, controlează mai puțin din propriul destin decât în orice moment al ultimei jumătăți de secol, cu un guvern care se schimbă la câțiva ani și cu o majoritate care visează la ușa pe care a trântit-o. Istoria nu pedepsește națiunile fiindcă își apără suveranitatea; le pedepsește atunci când confundă un slogan cu o strategie. Lecția se predă acum la Londra. Ar fi înțelept s-o învățăm înainte de a fi siliți s-o repetăm.
1Marșul „National Rejoin”, care a strâns zeci de mii de participanți la Londra pe 20 iunie 2026, în preajma celei de-a zecea aniversări a referendumului.
2Keir Starmer și-a anunțat demisia pe 22 iunie 2026, sub presiunea propriului partid, după înfrângerile din alegerile locale din mai și ascensiunea Reform UK. Succesorul ar deveni al șaptelea prim-ministru britanic în zece ani; favorit este Andy Burnham.
3Promisiunea celor 350 de milioane de lire pe săptămână a fost calificată în 2017 de președintele Autorității britanice de Statistică drept o folosire abuzivă a datelor oficiale, întrucât nu lua în calcul rabatul britanic și fondurile cheltuite de UE în Regat. Cf. Full Fact, „The Brexit vote 10 years on” (iunie 2026).
4Estimare prin metoda controlului sintetic, raportată de studii independente (între care National Bureau of Economic Research și institute americane de politică economică), comparativ cu o traiectorie contrafactuală fără Brexit. Cifra rămâne o estimare, nu o măsurătoare directă.
5European Policy Centre, „Ten years on, Brexit’s lesson for the far right was to stay, not leave” (iunie 2026). Rassemblement National a renunțat la Frexit, PVV la Nexit, iar AfD tratează ieșirea drept ipoteză de ultimă instanță.
6Sondaj YouGov, iunie 2026: 57% dintre britanici consideră ieșirea o greșeală, 30% o socotesc corectă, 61% o văd mai degrabă ca un eșec, iar o majoritate ar susține în principiu reintrarea. Observația privind dispariția biologică a cohortei pro-Brexit aparține lui Peter Kellner, fost președinte YouGov (decembrie 2025).
7Date britanice (ONS) pentru 2025, relatate inclusiv în presa economică românească: comunitatea românească a devenit cel mai numeros grup european care părăsește Regatul Unit, depășind ritmul plecărilor poloneze.